Ce iute zboară timpu’ când te distrezi! 🙂 Luna asta se fac 10 ani de când am publicat prima povestire. Somnul uitării îi zicea. A apărut într-un serial de 5 episoade săptămânale, în Crişana plus, suplimentul ziarului local Crişana. Iar naşul a fost Miron Blaga, în biroul căruia nici acum nu ştiu cum am ajuns. Oricum, cert e că m-am dus cu tolba plină. Pe lângă vreo duzină de povestiri, aveam la mine şi prima versiune a romanului, numit pe-atunci Noaptea maledicţiei. Preţios ca naiba. 😀 Începusem de vreo doi ani să scriu şi mai mult de nişte lecturi la cenaclul Iosif Vulcan nu îndrăznisem să arăt altora. Am lăsat pe masă povestirile şi am plecat. Habar n-aveam dacă se va întâmpla ceva cu ele. Am continuat să cumpăr suplimentul de sâmbăta şi, a doua săptămână, mare-mi fu mirarea să-mi văd numele şi poza lângă prima parte a Somnului. Era şi-o bulină rozalie pe care scria „Debut”. Plus o scurtă prezentare a celor 17 ani ai mei şi-a stării mele şcolare. 🙂 Mamă, câtă bucurie pe capu’ meu! Nu doar că debutasem, dar mai urma să intru-n casele oamenilor alte patru săptămâni dup-aceea! Euforie maximă, ce mai! Iar al cincilea episod, ultimul, a ocupat toată pagina de cultură.

Povestirea în sine, o să auziţi şi voi acum, e stângace, chinuită, pompoasă. Şi, mai mult decât atât, n-are nicio miză. Poate doar transmiterea unei stări de angoasă, conturarea unei atmosfere sumbre. Şi mai are şi-un moto fatidic, superhilar: Durerea e-o prietenă care nu te va părăsi niciodată. Mişto, nu? But, hey, cut me some slack! Eram şi io la-nceput de drum.

Vacanţa de vară era în toi pe-atunci. În scurt timp, eu şi sora mea Cristina am luat calea Orăştiei, la bunici. Şi-acolo, în crucea nopţii, când şi cucuveaua doarme, ne-am gândit noi s-o dramatizăm. Toată copilăria am ascultat numai viniluri cu poveşti şi teatre radiofonice, aşa că aveam sursă de inspiraţie. Aveam, prin urmare, şi-un picup de voiaj. Aveam şi-un reportofon Panasonic, proaspăt cumpărat. Fond sonor am ales să fie simfonia a IX-a a lui Dvorak, Din lumea nouă. Preferata mea. Aşa că ne-am pus pe înregistrat. Cristina a dus greul, iar eu m-am limitat la intro şi câteva intervenţii pe parcurs. Da’ cât am mai râs! Cât ne-am mai distrat! Câte take-uri am făcut la unele faze! Şi-a ieşit, până pe la 3-4 dimineaţa, o treabă super faină. Episodul pilot îl puteţi asculta dând clic mai jos.

This is for you, sis! 🙂

Somnul uitării – partea 1

P.S. Nasol, nasol, nasol! WordPress văd că nu permite plugin de trilulilu.ro. Nu permite, de fapt, niciun fel de plugin extern. Nasol! Io-i credeam oameni mai deschişi la nou. 😦

OK, OK, ştiu că v-am scos din minţi cu fragmentele astea. Da’ promit să fie ultimele. Culmea e că, deşi-s foarte actuale acum, bucăţile de mai jos le-am scris când situaţia nu era aşa gravă. Oi fi mama Omida şi nu ştiu. 😀

*

E-o căldură de-ţi vine să-ţi dai jos şi pielea. Să ai parte de puţină răcoare măcar până se usucă sângele. Am văzut la televizor că tot sudul ţării e crăpat, că oamenii mor pe capete ducând în grădini găleţi după găleţi cu apă. În Bucureşti, un şofer bătrân a căzut lat după ce-a încercat să-l prindă pe ăla de-i accidentase maşina şi care voia să dea bir cu fugiţii. Peste tot sunt ambuteiaje. Oamenilor le fierbe creieru-n cap la semafoare, blocaţi între pereţii de tablă dogoritoare. Ăia pe care nu demult i-a scos apa din casă, se roagă acuma dup-o burniţă cât de jenantă. Prin Bărăgan, preoţii au ieşit să bată câmpii cu toţi localnicii alai în urma lor. Poartă în frunte icoane sfinte, moaşte sfinte, prapuri sfinte şi psalmodiază sfinţenii de tot felul.

Trăim într-o nou-nouţă Eră Incendiară. S-au dus dracului anotimpurile. În scurt timp, o să ningă-n toiu’ lu’ august şi-o să ne facem concediul de Crăciun la Marea Neagră, cocându-ne pe nisip.

Ca niciodată, am pus cârpe-n geamuri şi zac într-o baltă de sudoare lipit de faianţa din baie. Din zece-n zece minute beau apă direct de la robinet. Beau până mi se revoltă stomacu’. Am impresia că toată iese prin piele înainte să-mi ajungă măcar un strop în vezică.

Mă gândesc la o peşteră din inima munţilor. Întuneric şi răcoare. Clipocit de izvoare subterane. Pereţi de stâncă jilavă. Eternitate de calcar. Un loc numa’ bun unde să-ţi zacă oasele.

*

O lună mare şi roşie. Perfect rotundă. Vântul tremură frunzele pe profilul ei. Înfiorare. Zgomote felurile. Încălecate. Întrepătrunse. Un limbaj străvechi, fără norme şi cu înţelesuri schimbătoare. Sub stratul de iarbă, un strat gros de cenuşă. Praf ars, piatră arsă, carne arsă. Pulbere de oase şi vegetaţie. Întregi civilizaţii purtate de vânt, amestecate, învolburate în turbioane călătoare. Aşezate care pe unde. Sedimentate fără nicio normă. După bunul plac al întâmplării. Neuniform. Secole de pustiire. Apoi încolţirea. Naşterea din cenuşă. Inevitabil. Ca un blestem. Primul fir de verdeaţă într-o imensitate gri. Lentoare şi stăruinţă. Încăpăţânare. Şi luna roşie. Uriaşă. Parcă pulsând. Radiind sânge. Tot sângele omenirii.

Eu. Primul om. Ultima vieţuitoare revenită la viaţă. Cea mai slab adaptată. Pradă uşoară. Un melc fără cochilie. Mă târăsc printre ierburi, printre copacii cu rădăcinile înfipte în strămoşii mei. Trăgându-şi seva din ei. Mă lupt cu mine însumi şi-ajung într-o hrubă.

Stau acolo şi-mi amintesc totul. Clipă cu clipă, zi cu zi. Ultimul om atunci. Primul om acum. Singurul. Alfa şi Omega fără nimic între ele.

*

Visez mult şi aiuristic. Ceva ameţitor. Lucruri complet rupte de lumea asta. Frânturi parcă din povestea unei alte rase. Nu ştiu ce să înţeleg din ele. Din cele mai multe nu rămân, oricum, decât impresii. Stări confuze. Ceva ce, odată trezit, parcă nu mai am organ să pricep. Să percep. Sunt zile când trăiesc larvar, în trena viselor ăstora. Uit să mănânc, să beau apă, să merg la budă. Uit până şi unde mă aflu. Rămân cu ochii larg căscaţi, aţintiţi în tavan, unde rulează parcă imaginile alea de ne-nţeles.

Cele câteva care mi-au rămas cât de cât clare-n minte sunt transcrie într-un caiet. Caietul e cusut înăuntru saltelei. Gata, le-am scris. Nu vreau să mă mai gândesc la ele.

E obositor. Sug viaţa din tine ca un vampir.

La cererea publicului larg 😀 , iată nu unu, ci trei fragmente din celebra carte abia începută, fără titlu şi care, poate, n-o să fie niciodată încheiată – ca destul de multe altele. Pentru o mai bună înţelegere a fragmentelor cu aberaţiile, tre’ să vă zic că personaju’ ăsta n-a mai ieşit din casă în văzul oamenilor de ani buni de zile. Stă pitit în apartamentu’ lui şi freacă menta. Încă habar n-am de ce, beats me ce pune la cale. Deşi, de când cu pisica aia din tomberon şi cu şobolănoaica, încep să am unele idei. Dar să trecem la aberaţiile autoexilatului meu.

*

Îmi place să aberez. Asta de dată recentă. Înainte eram cât se poate de lucid. Am fost o vreme chiar acid. Acuma-s doar placid. Şi-mi place să aberez cu fiece ocazie. Mă scapă de monotonie. De pereţii apartamentului ăstuia în care-mi duc traiu’. De astea două camere cu-o bucătărie şi-o baie în care dorm, mănânc, mă cac, mănânc iar, mă uit la televizor, mă mai dau pe net, dorm, mă cac iar, mă uit pe geam şi pe vizoru’ uşii, pun paharu’ pe perete şi trag cu urechea la vecini când se ceartă sau se fut, mai dorm o ţâră… şi tot aşa.

Am, mai am momente de luciditate maximă, de aciditate (chiar la stomac – dar asta-i iar o aberaţie personală). În ultimele zile am fost prea lucid – for my taste, cum zice englezu’. M-am uitat prea mult le teve, pe geam, pe vizor, am fost prea atent la câte se-ntâmplă dincolo de zidurile apartamentului ăstuia infect.

Săptămâna trecută am făcut chiar curăţenie, impossible as it may seem.

*

Sunt un virus. Mă propag prin orice mediu, virtual sau nu. Mă multiplic exponenţial. Mă divizez şi rămân întreg. Nu las mesaje de avertizare. N-am simptome. Nimeni nu-şi dă seama că-s acolo. Îmi fac doar culcuş şi parazitez locul. Observ. Iau aminte. Uneori acţionez. Nefast. Dar niciodată fatal. Care-ar mai fi distracţia? Îmi place să-i fac şi pe alţii părtaşi la existenţa mea. Din umbră. Fără ştirea lor. Perfid. Ca un virus adevărat.

Nu cred că am leac. Nu m-a descoperit nimeni, aşa că-i puţin probabil. Întâmplarea nu există-n lume. Decât la nivel cosmic. Divin. Dar asta-i altă poveste… Sunt o molimă de înaltă clasă. Afectez/infectez/infestez tot ce ating. Îmi văd imaginea pe mii de feţe, în mii de culori/tenuri. Sunt cosmopolit. Internaţional. Universal. Român şi american deopotrivă. Patagonez şi neozeelandez din naştere. Sunt şi puţin narcisist. Puţin? Într-o zi, toată planeta o să-mi semene. Şi-atunci voi izbândi. Voi fi Dumnezeu’ tuturor. Şi-al meu, întâi de toate. Mă plac aşa cum îi plac pe toţi cei care-mi seamănă. Pe ceilalţi îi compătimesc. Da’ nu-i totu’ pierdut. Ajung eu şi la ei.

Sunt în aer şi-n apă. În pământ şi-n para focului. Ies din ăi de-au murit, îi las pradă viermilor, şi intru-n ăi de stau să cadă din găoace. Îmi depun ouăle şi zbor ca musca de căcat spre următoru’ făt. Nici n-ajung bine, că ouăle-au şi eclozat. Au dat pe dinafară. Şi-am în gene formula gemenilor. Dubleţi, tripleţi, cvadrupleţi. Dintr-o singură coajă mă multiplic de n ori.

It’s as simple as that.

Più semplice non si può.

*

Într-o lume în mişcare, eu sunt singurul lucru stabil. Eu sunt axul. Axa. Şi chiar dacă lumea nu ştie de mine, eu ştiu că totul se-nvârte în jurul meu. Şi asta ajunge. Mă privesc în oglindă şi văd lumea-ntreagă. Duc mâna la ochi şi trag de pleoapă-n sus, iar în albul străbătut de vinişoare explodate e-o întreagă încrengătură de relaţii. Le pot urmări pe fiecare-n parte, le ştiu traseul aproape pe de rost. Unele se întretaie în faţă, aproape de iris, formează circuite închise. Altele şerpuiesc, dau ocol pupilei şi-apoi dispar în spatele ochiului. Dar şi acolo le pot vedea. Mintea mea le vede, le urmăreşte încâlcirile. Le ştie descâlci, dar n-o face. Sunt un observator. Tăcut şi retras. Iar când eu închid ochii…