Arhive pe categorii: scrijeliri

Convalescenţă

Una dintre cele mai vechi povestiri ale mele. Scrisă în 1997 şi publicată în 1998 (sub titlul telenovelistic O geană de lumină). Ideea am reluat-o mai apoi, în cheie fantastică, într-o piesă de teatru într-un act (Dulapul cu capoate), care a fost tradusă în engleză şi jucată la Timişoara, în cadrul festivalului-concurs organizat de British Council, Theatre for Teenagers, pentru liceeni. Asta era în 1999, parcă. Dar poate o să pun cândva şi piesa aia pe net.

Convalscenţa aici de faţă e-o ciudăţenie pretenţioasă, adolescentină. Dar ţin la ea ca la o fotografie de care te leagă multe amintiri. Aşa că, lectură plăcută!

9, ba nu: 7 vieţi

E vineri şi vă propun spre citire încă o povestire. E de departe cea mai publicată (!) povestire a mea. Şi a pornit dintr-o joacă, aşa cum pornesc toate, nu?

Eram student când am scris-o, iar Linda locuia cu chirie în celălalt capăt al oraşului. Într-o zi, o colegă de apartament a cules de pe stradă o pisică, a adus-o acasă, pisica a zbughit-o în baie, unde s-a ascuns sub vană, şi nimeni n-a mai văzut-o zile în şir. Toţi ai casei îşi făceau gânduri negre, speriaţi la culme. Aşa că într-o noapte, când nimeni nu avea somn, m-am gândit să le spun o poveste. Chipurile, ca să le potolesc temerile. În schimb, li le-am adâncit şi mai tare. Intrigat de reacţia lor, a doua zi am pus povestea pe hârtie şi a ieşit ce puteţi citi aici.

Nota autorului: Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe. Iubesc foarte mult pisicile, întotdeauna am avut pisici pe lângă mine. Sunt adorabile. Dar orice proprietar de pisică onest vă poate spune că uneori au ceva de-a dreptul creepy. Cum stau ele nemişcate, parcă la pândă, cum se uită fix într-o parte a camerei unde tu nu vezi nimic, cum îşi scutură blana de pe spate parcă independent de voinţa lor… În fine, lectură plăcută!

Ladies & gentlemen, I give you: 7 VIEŢI.

M-am jucat puţin

Vlad propune pe blogul Nemira o temă de concurs irezistibilă. Irezistibilă fiind, m-am prins în horă. Iată ce-a ieşit aşa, la repezeală, într-o pauză de lucru. I-am spus năzbâtiei:

Bilet de sinucigaş

„Nepreţuiţii mei”, am scris după dictare, „ţin să vă mulţumesc din suflet pentru tot ce mi-aţi oferit. Aţi fost totul pentru mine, fără voi viaţa mea sens n-avea. Sincer vă spun, sincer. Am fost mereu de bună-credinţă. V-am ascultat suferinţele. Bucuriile, chiar. Unii aţi pune asta pe seama perfidiei, a unui gând din umbră, o intenţie nerostită – dar nu, nepreţuiţii mei, nici poveste. Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Am ţinut la voi, v-am preţuit, am fost unul de-ai voştri. Cred că numele a fost de vină, până la urmă.”

Am ridicat privirea din foaie şi l-am studiat. Nu avea nici coarne, nici coadă, nici aripi rupte de înger căzut din rai. Nu mirosea a pucioasă. E drept, în ochi avea o sclipire aparte, dar – aşa cum zisese – nu era una perfidă. Era mai degrabă un licăr de sinceră tristeţe.

– Nu cred că numele…, am dat să rostesc, dar el mă opri cu un deget subţire ridicat. El, bărbatul cu nume de femeie.

– Ştiu ce vorbesc, glăsui şi licărul trist îşi găsi geamănul în tonul său. O clipă am avut impresia că-l vor podidi lacrimile. Să fii forţat secole întregi să tragi după tine o astfel de tinichea, reluă el. Să nu te poţi descotorosi nicicum de ea. Să fii recunoscut dintr-o privire şi să ţi se râdă în faţă.

Aşa era – îl recunoscusem şi eu imediat ce-mi călcase pragul. Dar pe mine nu mă pufnise râsul. Eu i-am citit din prima clipă tristeţea din ochi.

– Ah, n-are niciun rost, făcu el cu o fluturare uşoară din mână. Scrie, mai bine: „Adio, vă las, nepreţuiţii mei. Sunt sigur că-mi veţi simţi lipsa. Şi atunci o să aflaţi ce-nseamnă cu adevărat iadul. Al vostru, până acum, S.” Ai scris?

„Da”, am făcut din cap.

– Bine, îţi mulţumesc. Dacă poate să apară mâine în cât mai multe locuri…

*

A doua zi, a apărut în toate ziarele la care aveam acces. Am postat textul şi pe internet.

Nimeni nu s-a sinchisit de el.

*

Acum însă au trecut trei luni. La început, toţi au fost în culmea fericirii. Dar au început deja să descopere că fericirea neîntreruptă nu valorează nimic.

În jurul meu se aud bufnituri. Dacă deschid geamul, văd trupuri căzând de la înălţime. Ca grindina. Valul de sinucideri e abia la început.

*

„P.S. Ştiţi unde mă găsiţi. – Acelaşi, S.”