Povestea pentru Mihai la care lucrez acum, sporadic, începe aşa:

„A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată şi aproape complet uitată, un băiat căruia îi plăceau mult tractoarele. Tractoarele roşii, cu roţi mari în spate şi roţi mici în faţă. Cu ţeavă de eşapement argintie scuipând fum negru, scămoşat.

Şi excavatoarele îi plăceau la fel de tare. Excavatoare din cele galbene cu lamă în faţă şi cupă în spate. Tractoare cu dotări suplimentare. Puternice. Gata oricând să sape o groapă sau să mute din loc munţi mai mici.

Băiatului Mihai, mereu zâmbitor şi pus pe şotii, îi plăceau în egală măsură camioanele. Cele cu benă basculantă în care transportă nisip şi pietriş. Fiinţe uriaşe, cu multe roţi, care fac pământul să se cutremure când trec pe lângă tine.

Şi tirurile-i plăceau băiatului Mihai. Şi trenurile lungi, grăbite, care zornăie pe şine metalice, şi troncăne – taca-tam, taca-tam! Şi tramvaiele, nişte trenuri mai plăpânde, cu mai puţine vagoane, cu coarne ca de cerb în faţă, troncănind şi ele pe şine şi împrăştiind scântei atunci când ating cu coarnele nodurile sârmelor de deasupra lor.

Autobuzele-i mai plăceau băiatului Mihai. Lungi sau mai scurte, vopsite în toate culorile, legănându-se ca nişte imense vapoare ori ca nişte balene ieşite la suprafaţa apei să respire.

Nu rata nicio ocazie de a se uita la ele de departe, de la geamul camerei sale.

Dezvoltase un simţ în plus faţă de toţi ceilalţi copii. Adulţii, chiar şi părinţii lui, erau oricum orbi şi surzi la multe lucruri pe care ei, copiii, le vedeau şi auzeau. Băiatul Mihai auzea maşinile acelea mari de la distanţă de mulţi kilometri. Simţea o vibraţie slabă, ca un val de căldură, care creştea apoi pe măsură ce tractorul, sau excavatorul, sau camionul îşi tura motorul, pregătindu-se de munci grele.”

Dintre categoriile în care s-a gândit Wikipedia să mă includă, cea mai încurajatoare este, de departe, „Români în viaţă”.

Lista completă: Nașteri în 1980 | Români în viață | Scriitori români | Traducători români

Nu la fel de măgulitoare este însă menţiunea din chenarul albastru: „Din textul acestui articol nu rezultă caracterul notabil al subiectului.”

Asta e, nu poţi fi în viaţă şi notabil în acelaşi timp. Ya gotta choose, vorba aia.

Trei zile am fost înscris într-un maraton. Un maraton editorial.

Practic sportul ăsta, lunar, de 44 de luni (27 făcând Supans.ro şi 17 făcând Revista de suspans; cu Familia e diferit, acolo este o redacţie întreagă, cu atribuţiuni clar împărţite). Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna ajung la el. Poate fiindcă nu am doar asta „pe cap”? Oricum, trei zile, în medie, am petrecut lunar, vreme de aproape patru ani, făcând reviste de gen. Activitate – chiar dacă nu tocmai zăbavă – plăcută, nu-i vorbă, dar nu întotdeauna potrivită în desfăşurarea programului meu normal de lucru. Şi încep să mă resimt, vorba reflexivului. În cazul ăsta, pentru a nu claca naibii la un moment dat, se impun schimbări. Nu vreau să renunţ la revista asta nici picat cu ceară, aşa că cea mai bună soluţie pe moment mi s-a părut rărirea ediţiilor. O soluţie gen win-win. Eu apuc să mă refac şi, în ăst răstimp, apucă şi oamenii-cititori şi oamenii-scriitori să citească/scrie mai mult, la finalul trimestrului hotărât pentru o ediţie putând rezulta un sumar mai ofertant, mai diversificat. Şi, de ce nu, mai bine lucrat. Win-win, cum zic.

Iar dacă nu s-a înţeles încă, Revista de suspans nr. 17 a-nceput de aseară să respire, la adresa cunoscută. Cu numărul 18 ne întâlnim în cursul lunii mai.