N-am fost niciodată bun la fotbal, nici până-n ziua de azi n-am habar cum se identifică un ofsaid, și-ntotdeauna când jucam cu prietenii, în copilărie, pe asfaltul drumului din fața blocului, pe mine mă puneau să stau în poartă (adică două pietre așezate la distanță de vreo trei metri una de cealaltă), pentru că știau toți că pe mine nu se pot baza la o pasă într-un moment crucial, nici s-o primesc și nici s-o dau, însă în poartă mă descurcam cât de cât, săream ca un tigru la șuturile date cu șpițul, nu aveam frică, preferam să mă julesc din cap până în picioare decât să văd „lobda” trecută de pietrele alea. Totuși, aveam o slăbiciune: cumva inexplicabil, orice șut de aproape îmi venea de hac. Cu cât era mai lejer, cu atât era mai sigur să treacă de apărarea mea vikingă. Și, de când s-au prins dușmanii porții mele că treaba asta e-o regulă, n-am mai pupat decât șuturi leșinate, de domnișoară șchioapă și beată. Când vedeam că vine mingea și că cel care o poartă la picior încetinește pasul cu un rânjet diabolic pe figură, stăteam încordat pe linia trasă cu creta și de fiecare dată eram convins c-o s-o scot, dă-o-n mă-sa, dacă scot eu bombele, petardele astea trebuie să fie floare la ureche. Dar, fatalmente, încasam un nou gol. După un timp, nici de portar n-am mai fost bun. Am fost tras pe margine ca rezervă. Acum, deci, când am început să trag la poarta apărată de Mihai, mi se pare logic să-l deprind cu loviturile blânde! Care-o să ne vedeți baleind pe terenurile din parcurile orădene, să v-amintiți povestea mea. Acum, în sfârșit și incredibil, sunt antrenor – și știu cum e setat din naștere jucătorul meu.

E extraordinar de eliberator faptul că acum traduc texte despre perne care reduc dureri felurite, mașini de tipar, defibrilatoare, strunguri, storcătoare, anvelope, acte și contracte, articole Google, corectez manuale tehnice, legi europene & whatnot, atât de eliberator față de corvoada tălmăcirii romanelor de sute de pagini, în săptămâni și luni la rând, încât traducerea comicsurilor a devenit acel nesperat concediu cu plată la care visează orice funcționar. Astfel că, în locul scufundării totale, tras în adânc de bulboana altui scriitor, acum mă joc puțin pe plajă aproape autist (pentru cele tehnice nici nu e nevoie de cuplarea întregului angrenaj neuronal), apoi mă bălăcesc la mal cu Iron-Man și toți ai lui, după care sunt liber să înot în larg după cum mi-e placul și ambițul. Înțelepciunea e-adevărat că vine doar odată cu vârsta.

În primăvara aceasta se vor naște nu mai puțin de două reviste dedicate exclusiv prozei. Una este deja sub tipar și are girul Uniunii Scriitorilor, va fi lansată probabil chiar săptămâna aceasta, iar cealaltă a fost anunțată de puțin timp de cei trei prozatori care-i vor îngriji apariția: Florin Iaru, Marius Chivu și Cristian Teodorescu. În vreme ce prima abordează întreaga zonă a prozei, deci inclusiv nuvela și romanul, cea de-a doua se va concentra exclusiv asupra prozei scurte. Mi se pare too good to be true, aproape incredibil, căci demersul este fără-ndoială extraordinar de necesar: editorii români știu mai bine ca oricine că proza scurtă, mai ales, nu se vinde, publicul cititor, atât cât îl avem, preferă narațiunile de largă întindere și privește cu neîncredere textele mai scurte, deși e bine știut faptul că tocmai acestea dau măsura artei unui prozator. Prin urmare, apariția a două publicații de ținută dedicate prozei mă umple de încredere. Optimist din rațiuni egoiste, sunt convins că-n timp, dacă vor fi făcute cu cap și-și vor dovedi partizanatul strict pentru valorile literare, situația de-acum se va răzbuna.