An de an, vreme de patru zile, în familia mea eu sunt cel mai mare. E perioada în care-i spun Lindei puştoaică, poate chiar fetişcană. 🙂 Ei bine, iată că azi, ca de fiecare dată, m-a prins din urmă. Altfel zis, azi e ziua Ei. Aşa că, dragă soţioară, îţi zic La mulţi ani! şi pe blog, oricât de mult nu-ţi place ţie să te vezi în centru atenţiei. Mulţi ani cu zâmbetul pe buze şi să fii la fel (că mai bine nu se poate) pân’ la adânci bătrâneţi, când, mai ţii minte cum ziceam?, ne-om plimba alene prin parcuri, fără nicio grijă, privindu-i blajin pe tineri şi amintindu-ne de vremurile astea.

😀

În ţara care nu e-n stare să facă o şosea ca lumea, darămite o autostradă; în ţara în care trenurile rapide şi ultrarapide se târăsc cu viteza melcului turbat, ba mai şi bagă căldură la radiatoare în plină vară; în ţara care se făleşte cu frumuseţi naturale demne de invidiat, dar la hotelurile şi pensiunile căreia rişti să te procopseşti cu salmonela, trichineloză şi alte boli ale civilizaţiei multilateraldezvoltate; în ţara în care toată lumea se uită zi şi noapte în gura unor troglodiţi cu statut de politicieni ieuropeni; în ţara… în ţara noastră scumpă şi dragă, leagănul romanităţii, pavăza Europei, mama noastră iubitoare etc. cică exista odată o emisiune cum alta-n ţară nu vedeai şi care, mare minunăţie, era difuzată chiar de postul de televiziune nepereche. Era o emisiune despre cărţi, despre citit, da’ nu aşa cum v-aţi fi aşteptat, nu băţoasă şi încrâncenată, nu gravă şi plină de propria-i importanţă. Nu. Era una degajată, plăcută la urmărit, cu oameni şi avizaţi, şi amatori. Îi zicea Lumea citeşte. Şi-n scurta ei viaţă chiar a reuşit să lase impresia că… lumea citeşte! Dar, ca orice lucru bun, a fost chemată la cele veşnicei mult prea curând. Norii negri s-au adunat pe cer, un balaur uriaş şi crâncen (pe care lumea, cititoare au ba, din lipsă de alt nume, i-a spus Sassu) s-a pogorând din tării, a început să scuipe foc pe nări şi ea, emisiunea din povestea noastră, a căzut răpusă la pământ.

Dar oamenii de bine nu vor s-o creadă moartă. Nu acceptă soarta şi speră s-o poată readuce la viaţă din propria-i cenuşă. Tocmai de aceea, înarmaţi cu ce au ei mai de preţ, cărţile, s-au hotărât să se adune în faţa castelului fiorosului balaur (intrarea din Pangratti, spune anunţul) în ziua de marţi, pe la ora 7 către seară, pentru a protesta paşnic. Va fi oare de-ajuns spiritul acestora, voinţa lor, pentru a o readuce la viaţă pe domniţa Lumea Citeşte? I se va înmuia inima balaurului Sassu? Toate acestea rămân a fi trăite şi-abia apoi scrise. Pentru ca, într-un final, lumea să le citească şi să ia aminte. Încălecai p-o şa etc.