Arhive pe categorii: de pe noptieră

Grămada cu lecturi

Am avut cândva un plan măreţ: să scriu aici, pe blog, despre toate cărţile încadrabile la categoriile horror, fantasy, thriller, SF pe care le citesc. Carţi în engleză. Ca orice plan, şi acesta s-a dovedit mult prea ambiţios.

Acum, văzând bine că aşa stau lucrurile, ce mi-am spus? Nu-i bai, facem o însemnare cu tot ce s-a adunat restant. Nu mai scriem aşa pe larg, ne limităm la consideraţiuni generale.

Şi nu mai pierdem vremea cu introduceri inutile…

1. Anne Rivers Siddons – THE HOUSE NEXT DOOR

Am cartea asta de câţiva ani buni. De când am citit despre ea laudele lui King din Danse Macabre. Nu stau să caut citate elocvente de acolo – deşi aşa am vrut să fac, când încă mai credeam că planul de care vorbeam la început este realizabil. În fine… Am citit abia acum cartea. Ce să spun? Simpăticuţă, frumos scrisă, palpitantă la început, dar niţel plicti mai încolo. Într-un cartier rezidenţial, într-un loc până de curând frumos înverzit, cineva clădeşte o casă. Vecinii de alături urmăresc totul. (Cartea e scrisă de tanti din vecini.) Fazele bântuirii, aşa s-ar putea subintitula cartea. Are trei părţi, fiecare aparţinând unei familii care locuieşte în casa cu pricina. Inutil de spus că toate o sfârşesc rău. – De citit pentru împătimiţii poveştilor cu case bântuite. Sincer, aleg oricând Harrow-ul lui Clegg… dar ajungem la asta mai încolo.

2. Ramsey Campbell – THE PARASITE

Roman din categoria Rosmary’s Baby. Adică e cu vrăji, cu blesteme, totul într-o atmosferă de ani ’80, prin Anglia. Logic, doar e Ramsey Campbell. Acţiunea se derulează lent, tensiunea se adună greuţ, indiciile sunt introduse cu parcimonie. Rose şi soţul ei scriu cărţi despre filme. Duc o viaţă liniştită, sunt o familie echilibrată. Până când Rose începe să aibă… probleme. Ceva din trecut se întoarce. Şi Rose se transformă în Sherlock Holmes, căutând să priceapă ce se întâmplă cu ea. Ce descoperă e puţin spus bizar. Aţi auzit de Aleister Crowley? Ei, ăsta ar fost mic copil. – Mie-mi place Campbell cum îmi place şi Straub. E ceva mai greu de gustat la început, dar când te-a prins – prins eşti.

3. Matthew Costello – UNIDENTIFIED

Cărticică onestă, se citeşte repede, are câteva momente bune, dar nu străluceşte prin nimic. De altfel, nici nu mai ţin minte ce s-a întâmplat pe-acolo. Parcă cineva descoperise un portal al răului şi oameni din toate colţurile lumii sunt aleşi de Cârmuire să vină şi să presteze muncă voluntară în folosul omenirii. Parcă… Primul Costello cu care m-am confruntat – şi ultimul.

4. Tim Lebbon – THE EVERLASTING

Nu ştiu, zău, ce mă aşteptam de la Lebbon. Dar e clar că mă aşteptam la mai mult. Şi The Everlasting chiar a pornit bine. În scurt timp însă totul a luat o turnură cum mie nu-mi prea place. Cam ca Edward Lee în City Infernal. Planului uman îi este suprapus cu brutalitate un plan fantastic. Dialoguri nereuşite, descrieri cam din părţi, în schimb acţiune, acţiune, acţiune. Un Costello ceva mai răsărit. Mai încerc un Lebbon la anul şi dacă tot sentimentele astea le voi avea… pa şi pusi!

5. Robert McCammon – BOY’S LIFE

Ei, da. Asta numesc eu carte bună! Atmosferă, personaje, tramă, tot ce vrei. Şi mână de prozator cu oase tari. Nici n-aş şti de unde să încep, dacă ar trebui să vorbesc aplicat despre romanul ăsta. E-o lecţie de viaţă, e-o poveste de copilărie, de-un roman iniţiatic, e-un It cu faţă umană. Avem, adică, monştri, avem încercări temerare, avem un băieţel care învaţă cu ce se mănâncă lumea oamenilor mari (şi dovedeşte, fie vorba între noi, mai mult curaj decât toţi adulţii la un loc), dar avem şi o doză de inefabil pe care doar înlănţuirea de detalii concrete, sentimente, întâmplări îl poate defini cât de cât. Musai de citit, musai-MUSAI. Zece cu coroniţă.

6. Michael Laimo – ATMOSPHERE

Ţin minte că romanul ăsta l-am mai început acu vreo 3 ani. L-am abandonat din cine ştie ce pricină. Ei bine, acum m-am încăpăţânat şi l-am dus la sfârşit. M-am încăpăţânat, subliniez. Fiindcă e vorba de-o carte taaare slabă. Bine, e şi roman de debut, deci să zicem… Dar e taaaaaare slabă, zău aşa. Un poliţai care, deşi are câteva zile libere, porneşte să investigheze o moarte suspectă întâmplată pe aleea din apropierea casei sale. Sigur că lucrurile o iau razna, e implicată până la urmă şi fică-sa, se ceartă omul cu şefii, o ia haiduceşte pe cont propriu, se infiltrează în tabără adversă… Tot tacâmul. Dar extrem, extrem de prost scris. Se simte la tot pasul că autorul s-a căznit să aşeze cuvintele pe pagină. N-o recomand nimănui.

7. Brian Lumley – NECROSCOPE II: VAMPHYRI!

Eu behăi cu fiece ocazie despre cât de miştp scrie Lumley, cât de bine s-ar vinde în România, ce serii faine de cărţi a scris, bla-bla-bhe-bhe… O spun încă o dată: Seria Necroscope are de toate – spionaj-contraspionaj, vampiri, supranatural, istorie, România, Transilvania, români, câţiva ruşi, alţi români… Prin ’96 (să fi fost), am găzduit vreo 2 luni un scoţian venit să ne ţină cursuri de vară. Şi Iain Campbell, căci aşa-l chema, şi-a adus cu el 2 romane de Brian Lumley, ca să aibă lecturi în temă. Alegere mai mult decât inspirată. Citiţi-l pe Lumley şi convingeţi-vă.

8. Tom Piccirilli – A CHOIR OF ILL CHILDREN

Altă deziluzie. Câte-am citit despre Piccirilli, câte premii a luat, cât tam-tam… Ei, fâs! Cel puţin cu romanul ăsta. „We move in spasms” în sus şi „We move in spasms” în jos. O familie foarte bogată, undeva în Sud. Fratele povestitor, 3 fraţi siamezi (uniţi la nivelul capului) şi toată distribuţia de localnici. Chestii bizare, o poveste din trecut cu un băiat ucis pe marginea râului, acolo unde acum apare o fată aparent mută, „we move in spasm” din nou, intră în scenă o ceată de motociclişti, povestitorul se mai dă în bărci cu nişte slujnice… Şi pac, se gată cartea. „We move in spasm”. Genial, ce să spun! „The master of the southern gothic” my ass.

9. Jack Ketchum – THE LOST

Ketchum a devenit mai nou febleţea celor de la Hollywood. I s-a ecranizat The Girl Next Door, apoi Red, iar acum – de curând – ăsta, The Lost. Toate trei cărţile se bazează pe spargerea tabuurilor. În prima, nişte băieţi duc în beci, cu consimţământul mamei, pe frumuşica fetiţă din vecini şi o supun, cu consimţământul mamei, la tot soiul de perversiuni sexuale. În a doua, o ceată de băieţi împuşcă for fun căţelul unui localnic retras, aflat la pescuit, după care localnicul porneşte într-o cruciată personală de pedepsire a lor. Iar în a treia, asta, The Lost, un tip omoară două tipe în pădure. Fiindcă i s-a părut lui că alea-s lesbi. Şi şi-a zis că-i phun să omori două lesbi. După câţiva ani, băiatul o încurcă. Doi poliţai bătrâni îi vin până la urmă de hac. Banal, if you ask me, dar scris în stilul mişto al lui Ketchum, totul capătă alt aspect. Plus că în The Lost ăsta povestea se suprapune sfârşitului anilor ’60 şi poveştii masacrării de adeptele lui Charles Manson a soţiei lui Polanski. O să mai vreau Ketchum.

10. Douglas Clegg – NIGHTMARE HOUSE

Vă ziceam la început de case bântuite mai fain descrise decât aia din The House Next Door. Ei bine, Harrow a lui Clegg e pe primul loc. Iar în Nightmare House aflăm cum a început totul, fiindcă e romanul care deschide seria. Ei da, aici chiar avem poveste gotică. Subterane prăfuite, statui mişcătoare, zăngănit de lanţuri, năluci sub clar de lună, moşteniri sângeroase… totul updatat şi infuzat cu sevă contemporană. Iar ca bonus volumul de faţă cuprinde nuvela Purity, un omagiu în cheie gay adus de Clegg lui Lovecraft cu al său Dagon. Plăcut mult.

11. Bryan Smith – DEPRAVED

De departe cea mai plăcută surpriză din calupul acesta. Am spus surpriză, excluzându-l deci pe McCammon, care mă aşteptam să fie de nota 10. Cu coroniţă, cum spuneam. Depraved e genul de roman horror total. Spectaculos, sângeros, scârbos, îngrozitor… Continuaţi voi cu epitetele. I se aplică orice vă trece prin gând. Aici avem povestea unor sărmani ghinionişti căzuţi în capcana locuitorilor dintr-o localitate uitată de lume. Locuitori capabili de orice. De canibalism, în primul rând. Căci ei au nevoie de oamenii ăştia fiindcă se apropie o sărbătoare anume, când ei au de adus ofrande. Numai că eroii noştri nu se dau bătuţi uşor. Ripostează. Şi uite aşa începe spectacolul. Sex, sânge şi orori. Mult sex, mult sânge şi orori cu toptanul. Mi-a plăcut fără rezerve, de ce să vă mint? Bryan Smith chiar că-i scriitorul de horror fără niciun tabu asupra lui. Vi-l recomand.

Victimă de bunăvoie

De cinci ani, cititorii lui George Arion aşteaptă o nouă carte. De la Necuratul din Colga, roman prezentat la vremea aceea (2004) şi în paginile revistei noastre, rafturile librăriilor n-au mai găzduit niciun roman original marca George Arion.

Sigur, asta nu înseamnă că autorul a absentat complet. Ba dimpotrivă! În 2005 a apărut, în două volume uriaşe, integrala interviurilor luate de George Arion din 1975 până în 2004. A urmat o serie de reeditări: Cameleonul şi Atac în bibliotecă, iar de curând, tot într-un volum uriaş, Detectiv fără voie (Integrala Andrei Mladin). Ba şi mai mult, însuşi romanul cel proaspăt, Crime sofisticate, a fost publicat în mare parte în două foiletoane apărute în Ziarul de duminică (în 2005, respectiv 2009). Şi nu am terminat: povestiri din plănuitul ciclu Pe urmele lui Stephen Hawking (20 la număr, dintre care 19 au fost meşteşugit integrate în Crime sofisticate, a douăzecea rămânând a fi introdusă şi ea, cum spune autorul în deschiderea cărţii, la o eventuală reeditare după dispariţia sa – aceasta este, poate, cea mai mare enigmă pe care romanul prezentat nouă o aduce), povestiri din acest ciclu, spuneam, au apărut în publicaţii ca Almanahul Flacăra, Almanahul Rebus, România literară şi, cu voia dumneavoastră, Familia. Apoi, tot anul trecut, am putut asculta CD-ul Soldat căzut din iubire, conţinând versuri de George Arion puse pe muzică şi interpretate de Eugen Cristea. Cine l-a ratat, vă pot spune că şi-a refuzat o plăcere rară.

Vedeţi aşadar că George Arion n-a stat nicio clipă. A fost doar copleşit de mai multe proiecte literare ample, două dintre care alegând – pe bună dreptate – să le împletească sub titlul Crime sofisticate.

Întrucât romanul de faţă e compus din două piese. Steaua norocului şi Jucătorul de table. Cele două, deşi aparent distincte, se completează şi comunică în chip inteligent. Sofisticat.

În Steaua norocului avem cazul unui asasin care îşi alege victimele din rândul invitaţilor la o celebră emisiune de televiziune unde sunt prezentaţi ca modele de succes oameni cu trecuturi îndoielnice. Ancheta este condusă de Luca Pinte şi morocănosul lui partener, Miron Stratilat. Cititorul atent va observa că această echipă (care aici ajunge la capătul carierei) este aceeaşi din cele 99 de schiţe poliţiste reunite în volum, în 2003, sub titlul Anchetele unui detectiv singur. Prima parte a romanului se poate spune că reprezintă partea românească. Într-un ritm trepidant, pe mai multe planuri, pe mai multe voci – surprinzător, avem o dublă naraţiune la persoana întâi: anchetatorul şi frumoasa Alma, prezentatoarea emisiunii – cu o intrigă ce depăşeşte simplele canoane ale genului, această primă parte se încheie brusc, prin dispariţia asasinului.

În a doua parte, Jucătorul de table, trecem oceanul şi ne găsim în oraşul Barintown, mai vechi loc de desfăşurare a acţiunii pentru istorisirile lui George Arion. Aici asistăm la sesiunile unui club de povestitori ad-hoc, strânşi în taverna lui Politicosu, pasionaţi toţi de romanul lui Lawrence Block, Când sfânta crâşmă se închide (apărut la noi în traducerea lui Radu Vancu, la editura Humanitas), dar şi, după apariţia unui personaj misterios, degrabă poreclit Anticarul, de scrierile lui Stephen Hawking. Stârniţi tocmai de aceste scrieri, încep un lanţ de întâlniri la care fiecare prezintă câte o poveste inspirată de citate extrase din lucrările cunoscutului fizician. Aflate la graniţa dintre genurile poliţist, SF şi horror, aceste istorisiri sunt un real deliciu, un exerciţiu izbutit de dozaj a acţiunii, prezentate în cele mai felurite moduri, cu finaluri dintre cele mai neaşteptate.

Legătura dintre cele două părţi? întrebaţi. Ei bine, răspunsul, aluzia unui răspuns e de găsit, cum şade bine unei cărţi – nu numai! – poliţiste, în capitolul final. N-am să vi-l dau eu.

„Genul scurt nu mai e la modă în ziua de azi”, spune un personaj, la un moment dat. „Nimeni nu mai cumpără volume de schiţe şi nuvele […]. Nici măcar povestirile poliţiste nu mai au căutare. Autorii lor par neserioşi, leneşi, incapabili să scrie naraţiuni de largă respiraţie, cu personaje multe, şi întâmplări care se succed în cascadă, cu investigaţii psihologice laborioase. Romanul domină proza de azi.”

Este clar, cred, pentru oricine citeşte volumul de faţă că George Arion tocmai acest gol a vrut să-l umple. Căci în Crime sofisticate avem nu un simplu roman, ci o întreagă încrengătură de proze scurte: povestiri sau nuvele. Suntem ademeniţi cu promisiunea unui roman şi, deşi cuvântul dat are acoperire, descoperim pe parcurs că adevărata miză a fost de la bun început atragerea noastră de partea povestirii scurte. E un joc psihologic în care nicio clipă nu regreţi că ai fost prins. Contrar uzanţelor din romanele poliţiste, în cazul de faţă este chiar indicat să cazi victimă.

[Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 4/ 2010]

De la Ficţiuni la Millennium Press şi Galileo

Pe piaţa autohtonă de carte, editura Millennium Press e relativ tânără. Înfiinţată în 2005 de Bogdan Bucheru şi Horia Nicola Ursu, la Satu Mare, direcţia de acţiune a fost clar delimitată de la bun început. Cu unele excepţii, a fost vorba de promovarea literaturii SF&F de calitate. Literatură română (primul titlu din portofoliu a fost volumul Aşteptând-o pe Sara de Michael Haulică), literatură străină tradusă (urmările seriei Dune, foarte bine primite de public şi care au permis editurii să finanţeze alte proiecte mai… riscante) şi antologii. Cu încăpăţânarea-i specifică, Horia Nicola Ursu şi-a clădit planurile editoriale cu acribie şi în majoritatea cazurilor a dat lovitura. Dovadă stă, printre altele, şi premiul pentru cea mai bună editură de science fiction primit anul trecut din partea SRSFF.

În ultima vreme, aplecarea editurii spre proza românească este evidentă. Din cele 14 apariţii de anul trecut, 8 au autori români pe copertă. Volumul Adrenergic! de Sebastian A. Corn a fost amintit în câteva rânduri ca una dintre cele mai bune apariţii din 2009. George Lazăr, cu romanul Îngerul păzitor, al doilea al său, continuă demersul de dezvoltare şi la noi a prozei populare, de consum. Tânăra scriitoare Lorena Lupu şi excelentul fotograf Dinu Lazăr au oferit, în Hyde Park, un experiment deosebit, despre care s-a vorbit însă prea puţin. Liviu Radu, neobositul autor şi traducător, şi-a văzut bună parte din textele scurte strânse în colecţia Povestiri fantastice (în seria aceasta, se zvoneşte, urmează să apară colecţii similare semnate de Michael Haulică şi Bogdan Suceavă). Au fost apoi antologiile.

Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice este a doua antologie care reuneşte texte publicate întâia oară şi supuse dezbaterii pe site-ul cenaclului virtual AtelierKult. Selecţia îi aparţine aceluiaşi Michael Haulică. Apoi, la târgul din vară Bookfest, s-a lansat prima Antologie Millennium, conţinând în egală măsură autori români din portofoliul editurii şi autori străini care urmează să apară sub sigla Millennium Press.

A venit apoi a doua Antologie Millennium, lansată – cum s-a promis – la Gaudeamus.

Purtând subtitlul Şase ani de Ficţiuni, acesta este în esenţă un volum omagial, care recuperează o vârstă importantă a SF-ului post-decembrist, aceea marcată de apariţia revistei Ficţiuni. „În urmă cu 12 ani am luat hotărârea să-mi pun în operă un vis pe care îl nutream încă din liceu […], acela de-a face o revistă de fantasy şi science fiction exact aşa cum mi-aş fi dorit să citesc,” spune Horia Nicola Ursu în argumentaţia sa. „Eram un simplu traducător şi, de foarte puţină vreme, redactor într-o editură; experienţă în presă aveam întrucâtva, lucram la un post de radio şi colaborasem la ziarele locale clujene şi la recent-răposatul Jurnal SF pe timpul studenţiei şi după aceea.” Primul număr al revistei a apărut în decembrie 1997 şi ultimul, cel de-al şaptelea, în mai 2003. În ciuda marilor sincope cauzate de dificultăţile financiare, „Ficţiuni rămăsese singura revistă tipărită disponibilă pe piaţa românească”.

Cu toate acestea, în paginile ei – generoase la număr – au publicat nume dintre cele mai importante, autori români şi străini deopotrivă. Cei mai reprezentativi dintre aceştia, mulţi dintre care şi-au confirmat de atunci talentul în volume individuale, au fost strânşi astfel în antologia despre care vorbim. Michael Haulică, Liviu Radu, Ana-Veronica Mircea, Ana-Maria Negrilă, Radu Pavel Gheo, Voicu Bugariu, Ovidiu Bufnilă, Mihail Gălăţanu, Costi Gurgu, Florin Pîtea sunt doar cei mai prezenţi, în ultima vreme, în atenţia cititorilor români. Lista poate continua, însă, cu Don Simon, Ladislau Daradici, Andrei Valachi, Cotizo Draia, Val Antim şi Mirel Palada.

Millennium Fantasy & Science Fiction: Şase ani de Ficţiuni nu este, desigur, o antologie perfectă. Nu toate textele cuprinse în ea strălucesc de la leghe depărtare. Ba mai mult, pentru unii autori, din varii motive, aceste texte au reprezentat începutul şi sfârşitul carierei de scriitor. Şase ani de Ficţiuni reprezintă însă o recuperare necesară, un jalon în sfârşit marcat cum se cuvine, cu ajutorul căruia literatura SF&F românească îşi poate evalua traseul. Şi este, în acelaşi timp, gestul prin care editorul ei, Horia Nicola Ursu, ne-a (şi şi-a) adus aminte ce a fost. Pentru că doar după un asemenea gest îţi poţi sufleca mânecile şi purcede la ceva nou.

Iar în cazul lui Horia Nicola Ursu şi-al editurii pe care o conduce, „ceva nou” poartă numele Galileo. O revistă pe care sunt sigur că o vom citi mult timp de aici înainte, o revistă care va marca o altă vârstă a SF-ului românesc şi din plămada căreia, peste ani, Horia Nicola Ursu sau altcineva va desprinde noi vârfuri şi va alcătui o nouă antologie omagială. Aceasta, sperăm, cu subtitlul Primii şaizeci de ani de Galileo.

[Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 3/2010]