Înainte de culcarea prichiului nostru, am hotărât să facem o plimbărică pe câmpul din spatele cartierului. Motiv bun de a-l scoate şi pe Ares, cuţulanul din dotare, la o dezmorţire a lăbuţelor. Şi pentru o scurtă dărăcire.

Toate bune şi frumoase, plimbarea plăcută, vânticel binevenit, soarele la apus, lumină perfectă, poze destule, multe artistice, la detalii din natură (pasiunea Lindei)… Obosit prichiul până ce a-nceput să mormăie în cărucior, moment în care ne-am întors la sediul familiei.

Numai că, greşeală, în drum, constantând noi că vânticelul binevenit începea să pişte pielea, am oprit să-i dăm prichiului un jerseu în spinare.

Şi atunci – aveam să aflăm peste fix o oră – preaiubita lui Suzi a căzut discret în iarbă.

Drept care, imaginaţi-vă scena următoare (care s-a impus cu urgenţă când mititelul nu s-a dat nicicum adormit fără Suzi):  Noapte adâncă, susur de greieri, foşnet de iarbă, luna încă jos pe cer, majoritatea ferestrelor din cartier întunecate. Şi eu, cu Ares în lesă şi o lanternă beteagă în mână, hoinărind pe cărarea dintre lanurile de porumb şi grâu, lovind tufişurile cu picioarele semidesculţe şi forţându-mi ochii să vadă-n jocul penumbrei forma lui Suzi.

Bine-nţeles că bateria lanternei m-a lăsat. Şi bine-nţeles că atunci mi-am amintit toate poveştile cu mistreţi care stau ziua ascunşi printre şirurile de porumb, dar care noaptea intră în acţiune – eu însumi le-am văzut urmele imprimate în pământul moale de după ploi. Mistreţ sălbatici, cu colţi ca două iatagane, cu minte puţină şi râvnind la nimic altceva decât la intestine calde de om… Atunci, foşnetele din jur mi-au părut imediat a avea o explicaţie clară. Şi Ares mi s-a părut mai în gardă, adulmecând cu botul în aer şi ciulind urechile, auzind parcă şi el ceea ce auzeam eu în foşnetul frunzelor de porumb.

Dar… din fericire, Suzi a fost găsită la o a doua excursie pe ogor, înarmat cu o mai bună lanternă (ei, ce bine-i să ai vecini mai dotaţi logistic!), dar în continuare aflat sub paza bunului Ares.

Acum, la acest ceas (şi mai) târziu, prichi doarme morfolindu-şi suzeta. Şi, cel mai probabil, el nu are vise cumplite cu mistreţi treziţi la viaţă noaptea, ca vampirii.

La sfârşitul săptămânii trecute am făcut prima ieşire cu Mihai, acum trecut sănătos de 7 luni, şi am ieşit la munte. La Arieşeni, în Alba, imediat cum ieşi din Bihor. O zonă superbă, pe care o vizităm cu fiece ocazie. Am petrecut doar trei zile la Cabana Cota 1000 şi am mai fi rămas tot pe atâtea, cel puţin. Asta, nu doar datorită răcorii de acolo (ziua, cel mult 25 grade, iar noaptea până în 14, în condiţiile în care plecaserăm de la cele 38 de grade din Oradea), ci mai cu seamă datorită frumuseţii locului, ospitalităţii gazdelor şi bucătăriei lor excepţionale. Zilele au fost încununate, vineri, chiar de bucuria revocării din funcţie a preşedintelui „jucător”. Dar să nu vorbim despre asta aci, acum…

Redau în continuare câteva imagini. Ele sunt tot atâtea invitaţii de-a vizita zona Arieşenilor din Apusenii noştri.