Nu e o dovadă de cruzime strădania noastră de a convinge copiii de existenţa unor fiinţe evident inexistente doar pentru ca după numai câţiva ani să le producem traume serioase dezvăluindu-le adevărul? Am construit o întreagă poveste în jurul unora, le-am adus la viaţă cu toată recuzita necesară, am înfiinţat sărbători numai pentru a întreţine iluzia – totul cu suprema convingere că astfel le înlesnim celor mici câteva clipe de fericire. Una e să le citeşti un basm înainte de culcare şi cu totul alta e să munceşti pe toate nivelurile la înscenarea basmului. Moş Crăciun, de pildă: O făptură de basm, numai bonomie şi bune intenţii, cu apariţie periodică şi nesmintită, introduce pentru prima dată copilul într-o lume intenţionat falsă, forţat zglobie, urcându-l în forul său interior la un nivel de aşteptare uriaş, doar pentru ca, la momentul revelaţiei, căderea să fie mai nimicitoare. Nu este acesta exemplul clar al afirmării statutui nostru demiurgic? O iluzie similară, în care s-au investit energii infinit mai mari, este însăşi religia. Marele ei atu, însă, cel care-o face aproape inexpugnabilă, este că momentul revelaţiei coincide, graţie unei geniale construcţii conceptuale, cu momentul imposibilei întoarceri. Dominanta, în ambele cazuri, atunci când te ridici deasupra încrengăturii sufocante a detaliilor, se relevă a fi tot cruzimea. Involuntară, adesea. Pehlivan demiurgică, întotdeauna.

Mă amuză până la indispoziţie reacţiile ţâfnoase ale unora care, aşteptând ei ceva, se declară oripilaţi când juriul unui premiul literar (printre cele mai importante, fie vorba între noi) alege altceva. Ba mai mare neobrăzare, alege un „necunoscut”, un nume care nu circulă în colţul ăsta de lume, sau circulă prea puţin, oricum, un nume care – mârlănia supremă – NU este unul dintre cele aşteptate! De parcă un premiu literar (ştiţi, literatura, arta aia a subiectivului absolut, da?) ar fi un vehicul de consacrare a gustului celor mulţi, iar nu expresia unui grup restrâns, anume cel al juraţilor. Acelaşi grup care, întâmplător, în urmă cu nişte ani, premiind un nume dintre acelea agreate, a fost lăudat cu exces de superlative. Toată situaţia îmi aminteşte de corul microbiştilor care, atunci când echipa favorită câştigă, ridică osanale, în vreme ce-n faţa unui eşec răspunde cu ocări mişeleşti. C-o importantă, covârşitoare deosebire: în cazul premierii literaturii, conceptul de eşec este vid de sens.

Întotdeauna am suferit fiindcă nu sunt un fast reader. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, ceea ce se traduce prin aproximativ 50-60 de cărți pe an. Jurnalul de lectură pe care îl ţin de vreo 17 ani confirmă această tristă statistică: Abia acum mă apropii de 900 de volume (consemnez aproape exclusiv romanele, nepunând la socoteală cărțile de interviuri, de poezie etc.). Si mă apucă nervii când văd câte alte cărți aș vrea să citesc în acest timp! Lista se lungește întruna. Motiv pentru care am devenit, în ultima vreme, extrem de selectiv cu ce cărți citesc. Știind că nu pot lăsa o carte neterminată, mă documentez destul de mult înainte să-mi dedic timpul unui titlu anume, atunci când nu merg de-a dreptul la sigur (cazul clasicilor, pe care nu-i neglijez si din care am veșnic de recuperat). Cred că astăzi, mai mult decât în alte vremuri, situația cititorului conștient si riguros este complicată de oferta bogată şi, mai ales, de accesul facil. Nu o dată mi-am dorit, leneș, să am de ales dintr-o listă limitată, alcătuită de preferință din valori verificate.