În afara calamităților naturale, cel mai mare dușman al omului e religia, această tentativă mediocră de ordonare a lumii pe bazele unei povești sau a unei serii de povești parabolic-moralizatoare, inevitabil simpliste, accesibile tuturor. La temelia religiei găsești toate slăbiciunile omului: frica, necunoașterea, nevoia de protecție, speranța, năzuința în mai bine etc. Religia este soluția cea simplă, este scurtătura, the safe way. Omul fundamental religios e acela care se pune pe tavă, se „jertfește”, nu își asumă niciun risc, ci doar urmează o rețetă care la sfârșit îi va aduce răsplata. Meritul lui nu constă în cultivarea unicității, ci în suprimarea ei. Înscrierea într-o presupusă armată de cucerire a nemuririi este tot ceea ce îl mână, iar misiunea lui aici, pe pământ, este nu doar aceea de a se instrui pentru asta, ci și de a face recrutări. Iar aici intervine pericolul, aici religia se transformă în dușman, acesta este momentul de cotitură: convingerea că trebuie ajutați și alții să înțeleagă, misionariatul și, în cele din urmă, cucerirea. Lupta propriu-zisă, cu sânge și mațe vărsate în noroi, iar și iar, până la izbânda finală – chiar dacă pentru asta va pieri lumea. Și lumea va pieri, până la urmă, iar sfârșitul va fi religios și până acolo va fi o lungă agonie a omului care din propriile-i slăbiciuni și-a făurit o armură de fum.

Valoarea e o convenție, este ceva relativ, ea există doar într-un context anume, niciodată în abstract: valoarea unui obiect, valoarea unei monede, valoarea unui om, toate depind de cum obiectul, moneda, omul în cauză este privit și apreciat comparativ cu alte obiecte, monede, oameni; valoarea ține de ierarhie, valoarea este subiect de taxonomie, fără a stabili valoarea cu greu poți pune ordine în lucruri, de aceea de multe ori e de dorit chiar o valorizare eronată decât nicio valorizare… Sigur că cele mai mari șanse de succes le are grupul uman, adică societatea care își știe stabili cât mai corect sistemul de valori, întrucât asta aduce cu sine armonia și dezvoltarea sănătoasă. La celălalt pol, o ierarhizare valorică defectuoasă trezește animozități și sădește suspiciuni, e un fundament instabil pe care orice ai construi are șanse mici de a dăinui. Noi, în România, acum, ne aflăm undeva la mijloc: trec zile multe când mă uit în jur și văd semne îmbucurătoare, tot mai multe și mai solide, îmi crește încrederea în lumea noastră de acasă, simt chiar un fel difuz de patriotism; și vine apoi ziua când toată această agoniseală sentimentală se năruiește, ceasul se resetează și pornesc iarăși aproape de la zero. Este ziua când, de pildă, dispare fizic unul dintre cele mai odioase personaje, un vitriolant care i-a spurcat pe toți și care toți au părut să știe cât de josnic este el cu adevărat, și totuși, la pieirea lui, parcă toți se leapădă de propria memorie, abdică de la valorile pe care-n restul timpului le susțin și cad într-o transă a altruismului orb: o fi fost cum a fost, însă a fost om de valoare. Generozitatea asta născută din compasiune fără-îndoială sincer umană e semn de imaturitate și dezechilibru launtric, concesiile astea făcute în fața morții sunt slăbiciunile unei societăți (încă) debusolate, cele care continuă să cimenteze – într-un strat tot mai subțire, nădăjduiesc – lipsa îndrăznelii de a spune răspicat ce e rău și ce e bine: chiar atunci când distincția asta e mai importantă. O clipă de preget și de rătăcire foarte, extrem de greu de recuperat.

Sunt atât de multe lucruri de care nu o să am habar niciodată pe lumea asta și pe care mi-ar plăcea enorm să le cunosc în amanunt, să le studiez temeinic, pictura, muzica clasică, civilizațiile antice, o seamă de științe, astrologia, de pildă, antropologia ori viața ascunsă a oceanelor, curiozitatea e fără margini și e dezarmantă certitudinea că niciuna dintre acestea nu-mi este accesibilă ca timp, căci oricând aș începe să aprofundez ceva, altă disciplină m-ar face să regret că o neglijez, și nu am pur și simplu timp pentru atâtea, pentru toate, și atunci mă întreb cu câtă probitate pot folosi informații fatalmente generale din aceste lumi necunoscând încrengătura evoluției lor, locul lor în țesătura întregului, neînțelegându-le, deci, pe deplin, cât de ipocrit pot să fiu când enunț ritos lucruri care, inevitabil, se sprijină pe necunoașterea mea, toate lucrurile, în definitiv, fiindcă totul se leagă de tot, iar eu… iar noi, cu toții, ne jucăm permanent de-a oamenii mari, argumentăm cu frânturi de adevăruri, ne contrăm și suntem gata să ne lichidăm reciproc pentru idei pe care le susținem copilărește în orb, convinși însă că le vedem limpede, că le stăpânim, cu toate că mintea noastră a fost și este și cel mai probabil va rămâne doar un burete în care se adună praful lucrurilor, nimic mai mult.