În viață, totul este politică. Și, dacă nu este, se vrea să fie. Este nevoia de strategie și de proiecție în timpi, pe etape de execuție, cu ținte sigure. Este vorba despre poziționare. Vecinătățile dictează reușita unui efort. Sprijinul câștigat în fel și chip. Expunerea are rostul ei, desigur. Cei care se nasc cu instinctul ăsta sunt din start câștigători. Ei sunt adaptații la lumea noastră, produsul de top. Flerul îi ajută să transforme în reușită orice, chiar de-i bulă de săpun. Din păcate, nu știu dacă „arta” aceasta poate fi deprinsă. Mulți încearcă, sigur că-ncearcă, dar adesea însăilarea lor e vizibilă și-atunci îi paște ridicolul. Ei sunt carieriștii notorii, cei prinși cu mâța-n sac. Singurul lor neajuns este lipsa harului din spatele ambiției. Le-a fost negată, la nivelul râvnit, naturalețea. Datorită setării… genetice, multe vieți de succes pot trece ca atinse de aburul norocului. Cred, dimpotrivă, că norocul este răstălmăcirea poetică a predestinării (în sens evolutiv): ceea ce din exterior pare a fi urmarea neașteptată a unui concurs incredibil de împrejurări este, de fapt, consecința firească a mișcării instinctiv-politice, o formă superioară de evoluție a speciei, adaptarea la viețuirea în societatea globală. Într-un fel sau altul, cu toții depindem de-aceste relaționări, până la un anumit nivel cu toții trebuie să împletim firul ăsta cu-ale noastre firi. Unii însă ne oprim acolo; a trece mai departe de necesar ar însemna să ne rupem baierele minții. Și-atunci preferăm politica intimităților asumate: aparentul paradox al adaptării la neadaptare.

Nu-mi dă mâna să fiu tranșant aproape niciodată. Zilnic se lansează subiecte noi și zilnic văd păreri săpate-n piatră, oameni care le exprimă cu convingerea sinceră că impresia lor e singura valabilă, iar cealaltă, doar fiindcă vine de la altcineva, e-n mod evident eronată. Siguranța asta a gândului exprimat mă sperie, în momentul doi, după ce fac un pas în spate, după ce mă scutur de efectul imediat la care nu reușesc să fiu imun. Într-o primă fază-mi vine să aplaud opiniile astea ritoase, mai ales când par a se suprapune convingerilor mele, îns-apoi, din fericire, (încă) vine clipa de luciditate, contragreutatea care-mi place să cred că mă echilibrează de cele mai multe ori. Fiindcă nu poate fi posibil ca un om, indiferent de construcția lui educativă și culturală, să aibă soluții la toate problemele zilei. E inuman ca impresiile oricui să capete forma unor ucazuri. E sfidător la adresa celorlalți, care, chiar dacă gândesc la fel, își păstrează o doză de îndoială. Remarc în ultimul timp instaurarea acestei maladii, fără doar și poate pornită din logica „dezbaterii” din programele televiziunilor de știri, o maladie care toarnă în venele victimei magma convingerii supreme și cât ai clipi îi cimentează întreaga structură, îl transformă într-o efigie interioară pe care și-o expune cu dangăt de gong, peremptoriu, fără nicio ezitare și fără a clipi. Oamenii fără îndoieli și fără rețineri par a fi rezultatul anilor din urmă, anii descătușării expresiei de sine debutați de exemplul mediatic și desăvârșiți de mediul online. Normal, atunci, că instanțele probate în timp își pierd din acoperire și vocea lor, aproape-ntotdeauna conținând doza necesară de relativitate, nu mai înseamnă nimic în corul glasurilor de oțel.

Destul de multă vreme am trăit prostește cu impresia că lucrurile au o singură față normală și că toate celelalte interpretări sunt denaturări forțate cu bună știință sau, cel mult, involuntar. Credința asta anula orice dezbatere, arunca în aer fundamentele dialogului în contradictoriu și, curios lucru, îmi dădea o pace suverană care mă predispunea, evident, și la cele mai negre revolte: cum e posibil ca o explicație în mod clar corectă să poată fi răstălmăcită și opusul ei, demonstrat cu lejeritate a fi normă imuabilă? Inimaginabil! Pe ce lume trăim?! Păcatele tinereții… În fapt, marele farmec al lumii noastre e capacitatea realității de-a nu se arăta otova prin ochii tuturor. Diversitatea abordărilor și  a interpretărilor asigură dinamica vieții, ține lucrurile în mișcare, întreține curgerea timpului însăși, oferă rațiunea speranțelor de tot felul. Faptul că unii văd în dorința Statului de achiziționare a sculpturii lui Brâncuși Cumințenia pământului o dovadă clară de patriotism necesar, un gest și așa prea mult timp amânat, iar alții socotesc că asta e doar o fandoseală, superfluă ca orice fandoseală, că avem acum alte priorități pe agendă sau, dimpotrivă, indiferența totală a altora față de-acest subiect nu face decât să hrănească spiritul colectiv prin exacerbarea celui individual. În definitiv, orice lucru poate fi privit din mai multe unghiuri și fiecare imagine poate fi la fel de justificată ca oricare alta – și este doar o decizie personală, sprijinită pe cei mai personali factori, aceea de a te așeza într-o vecinătate anume față de obiectul discutat. Ce n-ar trebui să uităm niciodată, oricât de aprigă ar deveni dezbaterea, este că-ntotdeauna faptele sunt tridimensionale, în vreme ce noi, unu luat câte unu, avem acces, cei mai mulți, doar la o vedere unidimensională a lui. Ideal ar fi să acceptăm până la urmă suprapunerea perspectivelor, căci doar așa vom obține o imagine cât mai apropiată de aceea cu adevărat… adevărată. Îns-acest ideal este, la rândul lui, o naivitate tot atât de mare cum era impresia mea prostească de la vârsta idealurilor naive prin excelență. Cu o diferență de poziționare: acum, idealul meu s-a maturizat, are cu două dimensiuni în plus. Ceea ce, în cazul lui, îi întărești cu atât mai mult definiția!