Cătălin Șușu despre „Calitatea luminii”, în revista Argeș

Apărut în condiții grafice ireproșabile la Editura Polirom, romanul „Calitatea luminii” al tânărului scriitor Mircea Pricăjan (născut în sept. 1980) se bucură încă de la început și de o remarcabilă prezentare pe copertele II și IV. De pe coperta II aflăm cine este autorul, romancier și traducător profesionist, iar pe coperta IV doi literați de valoare, scriitorul Bogdan Suceavă și criticul Marius Miheț, nu fac economie de aprecieri elogioase.

Se simte de la primele fraze mâna exersată în truda scrisului, puterea de a struni cuvintele, de a conduce povestirea pe făgașul ei firesc. Fără stridențe, fără redundanțe, fără situații nefirești. Se simte tinerețea și prospețimea autorului, sufletul neblazat.

Subiectul e aparent simplu, banal. O tânără familie, cu noul venit pe lume, „fructul dragostei”, băiețelul de nici zece luni, Codin, care își chinuie părinții, îi epuizează cu plânsul, cu somnul său ce se întrerupe la fiecare trei ore, cu obligația părinților de a-l veghea neîntrerupt 24 din 24 de ore… Sigur o mamă ar relata acest fapt altcumva, dar un bărbat… Un bărbat scriitor este un bărbat și nu are tragere de inimă pentru așa ceva. El este egoist prin definiție… în astfel de situații. „EGO. Proză.” Asta nu e o acuză la adresa autorului, care descrie veridic această nemulțumire a masculului, Doamne ferește, ci o constatare amară; o spune, o scrie unul care a trecut demult prin asemenea stări și mai apoi s-a minunat de răbdarea îngerească a unei femei, a unei mame și de… egoismul barbar al masculului în general.

Cum spunea cineva cu amărăciune și luciditate: „Bărbații e… proști!” La această concluzie ajung sărmanii după ce trec bine de 50 de ani… și încep să înțeleagă – o parte, nu toți – ce dar le-a făcut Divinitatea creând pentru ei, pentru a nu-i lăsa fără de un ajutor pe măsură singuri în pustietatea Universului… Femeia! Dar la 30… La 30 și ceva de ani viața li se pare tuturor minunată și tinerețea, o stare ce nu are, nu va avea sfârșit niciodată!

Antim și Carmina sunt tineri sub treizeci și cinci de ani și se iubesc cu pasiune și responsabilitate. Au venit la munte să se odihnească, să-și refacă psihicul istovit de grija permanentă pentru odorul vieții lor, Codin.

Capitol după capitol, fiecare, cu mici excepții, nu depășește 10 pagini, cât să-și tragă răsuflarea cititorul, relatează scene din viața tânărului tată, dar și a mamei, cu obsesia dintotdeauna a femeilor de „a arăta bine”… acea obsesie care nu le părăsește nici la cea mai înaintată vârstă; Să arate bine! Însă aici nu mai e cazul. O femeie care tocmai a născut nu are cum să nu arate „bine” indiferent de kilogramele câștigate… Are ceva pe chip care o face… cu adevărat frumoasă!

Ce mi-a atras atenția și mi-a readus în memorie o lectură din anii adolescenței, „Cuvintele” – „Les Mots” ale lui Jean Paul Sartre, o mică capodoperă biografică, sunt angoasele nocturne ale celor doi frați, puberi, Sebi și Antim, față de unele sunete, sau posibile acțiuni terifiante nocturne din apartamentul lor, care-i terorizează. Acest gen de relatări le-am mai întâlnit în „Cuvintele”, o descriere savantă a copilăriei unui ins predestinat carierei literare, dar care toată viața s-a declarat ateu. Sunt amintite angoase care au terorizat imaginația copilului de 5 sau 6 ani, impresionat de gravurile și povestioarele terifiante ce populau paginile revistelor ilustrate franțuzești de la începutul secolului XX și pe care nu le-a uitat nici după 50 de ani, când a scris cartea; „un imens clește ieșit din apele întunecate care a prins piciorul unui adult aflat pe chei și se pregătește să-l tragă în abisurile oceanului, o relatare despre foșnetul misterios și înfricoșător al frunzișului unui copac, noaptea, deși nu adie nici o briză…” De unde această cultivare, perpetuare, prin lecturi de tip „horror” a fricii nocturne, pe care cred că fiecare copil a experimentat-o cu „clasicul bau-bau” sau alte fantome ale nopții depășite odată cu înaintarea spre maturitate?

Este, de asemenea, impresionantă incursiunea în amintirile preadolescenței, întâlnirea cu „moartea”, fenomen abstract la început, trăit exterior prin aflarea veștii morții unui coleg, și apoi cu revelația posibilei morți a eroului… ce trece printr-o experiență-limită: căderea în gol de la etajul V al unui bloc în construcție. La acea vârstă toți ne credem nemuritori și, deodată, vine o clipă când înțelegem, avem revelația morții proprii, că și noi… nu numai cei din jurul nostru suntem sortiți morții, că vom muri cândva.

Nu credeam să învăț a muri vreodată…” este enunțul poetic al unui adevăr fundamental, care cutremură firesc. De ce? Pentru că Omul nu este o primată, o maimuță evoluată, ci… creație divină înzestrată la origine cu promisiunea, cu potențialitatea vieții veșnice. Omul nu a fost creat muritor și, de aceea, tânjește în mod firesc după acea latență pe care nu a pierdut-o definitiv.

Tânărul romancier operează cu mare finețe cu aceste enunțuri, trăite direct, pe viu, fără a intra în generalizări futile, dar sugerează… cât de multă liniște, împlinire, aduce iubirea, viața în doi, și mai ales bucuria, cu toate spaimele, oboselile, micile disperări, legate de responsabilitățile, îndatoririle… paternității.

În final, „Calitatea luminii” este fără îndoială o carte bună. Pune în discuție probleme majore, intră cu delicatețe în frământări sufletești reale, deschide calea spre o altfel de înțelegere a rostului familie, a „căsniciei” (ce cuvânt bine găsit în limba română, căsnicie – povară, jug, acceptat în doi pentru fructul adevărat al iubirii – copilul, copiii care se vor naște). Sunt pagini care se dovedesc a fi un adevărat imn închinat acestei minunate îndatoriri. Repet, la om, iubirea, conceperea, nașterea, îngrijirea copiilor nu e simplă „perpetuare a speciei”, ci… o reluare în mic a Genezei, a ultimei zile active ale acelei Săptămâni Unice, nu întâmplător ziua de Vineri, înainte de Ziua de odihnă… Atunci când se petrece suprema creație a Divinității… Omul! Perechea primordială. Nici dorința acerbă care pe unii îi aduce până în pragul sacrificiului total, de a crea opere artistice, nu este ceva… gratuit. Se scrie des despre sensul, scopul, gratuitatea artei. Nu este deloc un act gratuit și nici fără finalitate. Este efortul de a ne aduce la starea în care puteam contempla Chipul Divinității, după care suntem croiți, „Să facem om după Chipul și asemănarea noastră”, ceea ce nu e puțin.

Fiecare capitol are greutatea sa, un nucleu epic de sine stătător, lectura nu e una ușoară, dar nici obositoare, ritmul este alert, observațiile penetrante, personajele secundare suficient schițate au existența lor autonomă; perechea de excursioniști din Vest, dacopatul clujean care se socoate coborâtor din daci, „cel mai vechi popor de pe pământ…” sau soții Damian. Personajele nu sunt simple umbre sau decoruri mișcătoare… ca în scrierile unui celebru contemporan, virtuos desăvârșit al narațiunii la persoana întâi, dar incapabil să construiască și alte personaje veridice.

Într-un cuvânt, un șir de cuvinte; „Calitatea luminii” este fără îndoială o carte bună!

Sursa: Revista Argeș

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s