Babilon 2.0

de Mircea Pricăjan

Despre literatură se spune că este adevărul dinlăuntrul minciunii. O sumă de născociri, de multe ori fantasmagorice, au darul de a ascunde în miezul lor dur esențe indisolubile, oricând valabile, fapte incontestabile ale sufletului și ale minții umane. Cu acest scop, din această dorință de a face adevărul să ajungă la oameni chiar și cu prețul învelirii sale în neadevăruri, și-au scris operele marii autori ai omenirii. Un pact benign pe care îl acceptăm și astăzi, o autoamăgire dulce care ne ajută să înghițim pastile deseori mult prea amare. Ne construim ficțiuni pentru a face realitatea mai ușor de îndurat. Un fel de mecanism de supraviețuire.

Ultimii ani am asistat la un avânt tehnologic fără precedent. Distanțele s-au scurtat, aproape au dispărut, și toată lumea a căpătat dreptul la propria voce. Democratizarea deplină a opiniei tinde, de aceea, să ne scufunde într-o învălmășeală de adevăruri fictive, unul mai senzațional decât altul, toate cu un puternic substrat emoțional, din care nu văd cum am putea ieși bine. Asta pentru că accentul s-a mutat acum de pe acel adevăr peren ascuns în minciună și a trecut pe minciuna însăși. Aceasta înseamnă filosofia post-adevărului: inversarea polilor pentru a face ca și cel mai improbabil fapt să capete veridicitate prin îmbălsămarea sa în cât mai multe ficțiuni. Astfel iau naștere faptele alternative, o realitate paralelă care se sprijină pe și care își găsește unica rațiune de a fi în balivernele fantaste adoptate orbește de o umanitate pentru care emoția colectivă a ajuns să însemne mai mult decât orice adevăr, cu banalitatea sa de-acum inerentă.

Nu am crezut că tocmai capitalismul, o doctrină în care pragmatismul este… capital și pentru care faptele solide sunt indispensabile, poate dezvolta o ideologie atât de (auto)distructivă. Și totuși, iată, chiar în aceste momente se deschide înaintea noastră o uriașă capcană, ironia sorții, venind chiar din direcția a ceea ce până acum a însemnat rezistență în calea manipulării. Literatura a ieșit din paginile cărților și zburdă acum cu viteza internetului, croind neîncetat povești urbane, alimentând nevoia dintotdeauna a omului de istorie senzațională, transformându-se întruna și ocupând amenințător spațiul care până nu demult era rezervat realității, faptelor, adevărurilor fundamentale. Ritmul cu care omenirea se desparte de „adevărul din minciună” amintit mai la vale este direct proporțional cu ritmul în care se afundă într-o serie de minciuni colective din care adevărul este izgonit primul.

Inversarea sensului acestei mișcări mi-este teamă că de acum e imposibilă. În clipa de față, mai mult ca oricând, se impune găsirea unui mecanism nou prin care legitimarea realului să revină nu tuturor, ci doar acelora dotați cu capacitatea de a despărți emoția de rațiune. Deși asta ar echivala cu sfârșitul „democrației culturale” ca exercițiu social, ar putea fi singura șansă de supraviețuire a tuturor celorlalte libertăți dobândite de-a lungul timpului.

Sursa: Revista de cultură FAMILIA

Cartea de luni: Romanul unui cuplu

„Un prozator extrem de talentat, pentru care literatura e mai mult decât o potrivire lăuntrică.” (Marius Miheț), l-am numit pe Mircea Pricăjan, a publicat în urmă cu ceva timp un roman care a început să fie comentat în revistele culturale. Mircea Pricăjan s-a născut în 1980, absolvit Facultatea de Litere din Oradea cu o teză despre Stephen King, a tradus enorm, mai mult de 50 de titluri, iar acum se află la al doilea său roman.

Un roman bine scris, optimist, care descrie un weekend prelungit din viața unui cuplu cu un copil de 8 luni, petrecut la o cabană din munte, prin urmare în singurătate, departe de tumultul orașului care aproape îi înnebunise. Un cuplu în care s-au acumulat tensiunile, frustrările, nervii, lipsa de sex. Odată cu grijile și responsabilitățile, s-a dus liniștea cuplului și perioada fericită. „Mai puține plimbări pe înserate pe străzile vechi ale orașului, mai puține ieșiri la iarbă verde, în pustietate, cât e ziua de lungă, mai puțin timp pentru îmbrățișări și tandrețuri, pentru mofturi, mai puțină odihnă și poate mai multă răbdare.” Te aștepți ca bărbatul s-o ia razna. Sau poate chiar femeia, deși ea este cea care și-a dorit mai mult copilul: „Când în sfârşit îşi găsise curajul şi cuvintele potrivite, îi spusese că ea nu mai poate să trăiască fără un copil. Eu nu mai pot trăi fără un copil, Antim! spusese şi izbucnise în lacrimi, simţise că, odată cu aceste cuvinte, îi sare un dop din gât, un zăgaz se rupsese şi atunci nu mai putuse face nimic să ţină doar în ea toate gândurile care o măcinaseră în ziua aceea fati­dică de vineri. Antim nu putuse strecura o vorbuliţă, ci doar ascultase cuminte, nici şocat, dar nici entuziasmat la culme. Presupun că ai per­fectă dreptate, Carmi, cât s-o mai lungim, corect? Linişte apăsătoare, indecizie, apoi Carmina îi sărise de gât, îl îmbrăţişase cu toată fiinţa ei genitoare, doritoare, arzătoare, îi udase cămaşa cu lacrimile ei fierbinţi, îl sărutase cu înflăcărare, era un vulcan în plină erupţie. Antim n-o mai văzuse aşa dezlănţuită niciodată la lumina zilei şi-l bucura cu adevărat gândul că nu îl putea aştepta altceva decât cea mai pasională noapte a lor de până atunci. Perspectiva îl făcuse imediat să intre în erecţie, iar Carmina îi luase excitarea ca pe o reacţie instinctuală a corpului său de bărbat însufleţit de ideea că ar putea deveni tată. Şi uite-aşa, pe nepregătite, noaptea de pasiune neasemuită se întâmplase în plină zi, cu draperiile deschise, şi fusese într-adevăr o experienţă extraordinară, nu în ultimul rând fiindcă o făcuseră intenţionat, după ani şi ani, fără prezervativ.”

În a doua parte a romanului, cei doi se regăsesc, își amintesc lucrurile bune, lumina e percepută diferit în funcție de emoțiile lor. „Era însă un fel de înţelepciune pe care nu simţise înainte că ar avea-o. înainte era doar un fel de îngâm­fare, o superioritate aproape făţişă, dar evident găunoasă. Îşi consuma zilele cu trufia celui care e deasupra timpului, prin ceea ce ştie că ştie şi prin lipsa de griji. Vechea frică era departe, doar o amintire vagă, acum era stăpânul deplin al propriilor lui gânduri şi, deopotrivă, al lumii pe care o putea influenţa. O avea pe Carmina ală­turi şi împreună puteau înfrunta orice. Erau o echipă imbatabilă, veneau din neant şi se îndrep­tau spre neant. Priveau în jur de pe o culme mănoasă. Nimic nu îi îmboldea să se mişte de acolo. Dar acum, că se mişcaseră, acum, că pierduseră echilibrul, abia acum, după luni de oboseală şi tensiune şi mai ales frică groaznică pentru o viaţă nouă, plăpândă, acum Antim vedea limpede că maturizarea însemna nu inde­pendenţa financiară şi locativă, nu pasiunea şi stabilitatea în cuplu: maturitatea însemna să ai un plan de viaţă.”

„Calitatea luminii” este un roman viu, o lecție de viață. Poate nu cel mai bun roman pe care autorul îl poate scrie – cum s-a și comentat, de altfel – dar în orice caz o carte meritoasă. Literatura merituoasă este cea  din care pot naște capodoperele.

Mircea Pricăjan – Calitatea luminii. Editura Polirom. Colecția Ego proză. 202 pag.

Sursa: Amos News

Cer puțin cam acoperit, vânt cu bătaie suportabilă și nici țipenie în jur pân-am ajuns la un soi de vale și-am început să coborâm și atunci, de pe costișa opusă, de la un adăpost încropit în chip de stână, au început să hămăie dulăii, dar Ares nici nu i-a băgat în seamă, ceea ce mi-a spus că ori erau legați și nu puteau să ajungă la noi, ori doar ne salutau și, fiind ei cam nevorbiți, părea că se răstesc; în orice caz, am schimbat direcția și-am dat roată dealului, am ajuns în partea dinspre Biharia, unde-am întâlnit vestigii de garduri și-o plăcuță ruginită, bătută-n cuie pe un pom sălbăticit, pe care scria că e proprietate privată, așa că am grăbit pasul pe lângă livezile de meri în floare, am văzut o pasăre, ne dădea târcoale înotând pe cer contra curentului, ceva mai încolo m-am oprit puțin la buncărul de tragere rămas din timpul războiului al doilea, motiv de bucurie pentru Ares, care, ajuns acum la vârsta a treia, a-nceput să obosească mai repede, așa că s-a culcat atunci în iarbă preț de trei bătăi de inimă, după care am luat-o-napoi spre casă cu gândul la o salată de roșii cu telemea sărată.