iocan, nr. 3, Editura Vellant, București, 2017

Cu acest număr, fiecare dintre cei trei redactori ai revistei iocan a avut ocazia să își selecteze „echipa”. Florin Iaru a deschis, Cristian Teodorescu a venit să confirme, iar acum Marius Chivu pune punctul pe… iocan. Revista de proză scurtă. Singura dedicată în România exclusiv acestei specii literare, fără „bruiaje” critice, fără interviuri, fără alte rubrici de completare. Un editorial de deschidere, doar, după care textele sunt lăsate să vorbească de la sine. De aceea, iocan se prezintă nu doar ca revistă, ci și ca o antologie. Selecția, aflăm și din editorialul acestui număr, nu se face pe criteriu de temă, unitatea prozelor venind doar din direcția valorii impuse de realizatorul fiecărei ediții în parte. Și bine că este așa! Pentru a surprinde pulsul momentului, pentru a fi cu adevărat o canava a actualității este necesară această deschidere. Iar prozele din aceste prime trei numere surprind o literatură într-adevăr variată ca subiecte, abordări, viziuni narative, o literatură extrem de vie, tocmai de aceea, cu antenele îndreptate într-o mulțime de direcții. Peste ani se va vedea mai bine cât de precis a reușit acest proiect să surprindă preocupările scriitorimii actuale exact într-o specie literară care favorizează dinamismul, exprimarea cu impact a esențelor, puterea de eșantionare: proza scurtă.

Am citit cu mare plăcere toate povestirile (îmi îngădui să le numesc așa, cu acest termen cam profan) și, cu toate că n-am simțit dorința de-a abandona niciuna, în mod firesc mi-am ales preferatele. Le voi aminti aici strict sub rezerva gustului personal și cu convingerea că aceste nume și titluri ar putea să slujească drept cârlig pentru alți cititori, așa cum, la rândul meu, m-am simțit agățat de numele și titlurile amintite în alte texte critice despre iocan. Așadar, într-o ordinea aleatorie, din numărul îngrijit exemplar de Marius Chivu am să revin cu siguranță să citesc din nou: „Părinți” de Diana Bădică, „8×9” de Simona Goșu și „Fast forward” de Alexandra Coliban. Toate trei proze oarecum domestice și întoarse către sine, într-un sumar în care par să predomine explorările exterioare ființei și chiar ale textului.

Octavian Soviany – Năluca, Editura Cartea Românească, București, 2016

Romanul găsirii iubirii adevărate, a singurei iubiri posibile până la capăt. Naratorul, scriitor de meserie, acum ajuns la o vârstă destul de înaintată, transformă eșecul în reușită atunci când își dă seama că salvarea vine din ceea ce înainte i-a cauzat nefericirea. Imaginația îmbrățișată cu abandon total face ca O. să o aibă ca iubită pe adorata Ada, femeia pe care nu soarta, ci propriul său har creator i-a… hărăzit-o. Absolut admirabilă această abordare a poveștii de amor, de un romantism cum nici romanticii sadea n-au atins. Căci Ada este în cel mai clar mod zămislită din mintea autorului, care cu fiecare nouă relatare despre ea nu face decât să o aducă și mai mult în concretul ficțional. Năluca lui Octavian Soviany, un roman în care găsim o proză elegantă, arborescentă, cărnoasă, în care îți vine să îți înfigi dinții, face invers traseul normal al unei povești sentimentale: de la ideea de amor la întruparea ei într-o ființă cu biografie și semnalmente; iar dacă autorul a decis să nu întindă coarda și mai tare, aducând lucrurile, prin cine știe ce artificiu senzațional, în concret, a făcut-o cu siguranță pentru a nu știrbi din poezia aceasta minunată ascunsă în cea mai densă proză. Pentru creator, izbânda vine doar din propria creație.

Florin Irimia – Misterul mașinuțelor chinezești, Colecția Ego. Proză, Editura Polirom, Iași, 2016

Maturizarea, îmbătrânirea ca o cădere accelerată de atracția impactului. Cartea lui Florin Irimia, fără îndoială cea mai bună a sa de până acum, cea mai adevărată sub raport artistic, descrie această fatalitate. De la plutirea imponderabilă a primei copilării, când marginile lumii sunt de tot necunoscute și minunile sunt posibile, până la cei patruzeci de ani ai autorului și ai naratorului deopotrivă. Acest parcurs cuprinde însă mai multe episoade traumatizante – cel mai mare și mai amenințător fiind divorțul părinților – care se transformă rând pe rând în tot atâtea lesturi legate de sufletul încă fragedului Florinel. Vedem cum, bucată cu bucată, o lume încă neconstruită se dărâmă aparent fără nicio noimă, un dezastru la care băiatul, tânărul și chiar adultul din poveste asistă neputincios, neîncrezător în mecanica rolului său. De fapt, tragedia sa de aici pare să își ia puterea, din incapacitatea naratorului de a frâna căderea. Este un uriaș abandona în spatele acestei atitudini, o deznădejde care cuprinde un copil, deși, prin uriașa sa apăsare, nici chiar un adult nu i-ar fi fost pe măsură. Cele câteva încercări de a pune ordine în lucruri sunt sortite eșecului. „Am venit la circ ca să nu mă mai gândesc cum să fac să-mi trăiesc viața.” (p. 123) Acum, la 40 de ani, cu tot absurdul ei, copilăria se arată ca singurul vector stabil. Puterea regeneratoare a nostalgiei nu are însă nici ea vreo șansă. „Dacă aș găsi acum trupul mumificat al copilăriei mele, aici mi-ar plăcea să-l îngrop. Aș face-o discret, fără tam-tam, într-o seară de iarnă, după care m-aș duce să beau două-trei coniacuri într-un bar jegos din apropiere. Apoi, abțiguit bine, mi-aș putea o pereche de patine roz în picioare și-aș lua-o la vale cu ochii închiși.” (p. 130)

Noua carte a lui Florin Irimia este profund emoționantă (un capitol ca „La mama acasă” sfarmă și o inimă de piatră!), este acea carte necesară într-un moment din viață pentru a metaboliza trecutul și a te hotărî pentru un viitor, oricare ar fi el. „Uneori, căderea pare atât de autentică, de reală, încât te întrebi dacă nu cumva restul timpului e o mare iluzie.” (p. 212) Romanul acesta descrie istoria unei cădere: apăsător, zdrobitor, aproape nimicitor. Și, totuși, în final, „marea iluzie”, când știi că doar pe ea o ai, poate fi un soi de plutire. „În fond, cu un pic de imaginație se rezolvă aproape orice.” (p. 211)

Radu Pavel Gheo – Disco Titanic, Colecția Ego. Proză, Editura Polirom, Iași, 2016

O carte gravă, un jurnal interior al colectivităților regionale. Trage unele dintre cele mai importante semnale de alarmă, proiectează un posibil deznodământ al separatismelor de toate felurile, analizează acest pericol îndreptând obiectivul spre spațiul iugoslav. Atrocitățile născute din disoluția unui stat fără un centru real, influența acestui război care trece ca un tăvălug peste paradisul adolescenței lui Vlad, felul în care se produs schimbările (cu foarte cinematograficul element al faptei criminale din trecut, secretul care unește dezbinând), fac din ultima parte a romanului cea mai puternică dpdv emoțional. Radu Pavel Gheo este un prozator meticulos, răbdător, textul lui – deși compus în mai multe registre, schimbând perspectivele cu naturalețe – este unul de factură clasică, narativul predomină pentru a sluji personajele și istoriile lor. Ca „Noapte bună, copii”, avem aici o carte a relațiilor. Totul se întâmplă la intersecția protagoniștilor, din discuții și din aventuri comune. Recognoscibilul și credibilul sunt esențiale. Până la cel mai mic detaliu, pentru ca la urmă, atrocitățile, deși cât se poate de reale și ele, să treacă pagina, să prindă viață în mintea cititorului cu forța celor care le relatează. „Disco Titanic” este povestea speranțelor scufundate sub ochii celor care până în ultima clipă au crezut că așa ceva nu se poate. Titlul, ca multe scene-cheie din roman (unele premonitorii, cum ar fi saltul adolescentului Vlad în mare pe urmele croatei Marina, doar pentru a se accidenta și, astfel, a-și lăsa sângele acolo unde nu peste mult avea să se amestece cu sângele lui Emi, soldatul iugoslav), este de o profunzime abisală. Un roman cu adevărat mare, al unui „scriitor strălucit, ce va marca o epocă” (Mircea Iorgulescu).

Stelian Țurlea – În absența tatălui, Colecția Epica, Editura Junimea, Iași, 2016

Copilăria în anii de „glorie” ai comunismului. Un fel de „Zgomotul și furia” autohton, o narațiune puternic personalizată, o voce de copil credibil construită. Etape ale evoluției – sentimentale și sociale – într-un mediu viciat și ostil. Cronica maturizării în lipsa celor mai elementare repere. Figura paternă este răpită de către stat, iar copilul resimte uriașa nedreptate și o metabolizează cu o ușurință aparent surprinzătoare, preluând îndatoririle părintești – romanul se deschide cu un capitol în care băiatul, cel mai mare fiind, aduce în casă bradul de Crăciun. Probele de maturizare sunt tot atâtea câte lecțiile de adaptare la realitate, la noua realitate. Un fin roman psihologic, o desfășurare în sens invers, un portret al edificării interioare. Cu puține scăpări de adaptare a discursului la personaj, „În absența tatălui” aduce în fața cititorilor un autor sensibil și empatic, o poveste puternic impregnată de aburul nostalgiei, o reușită literară incontestabilă care, și numai ea, ar avea forța să consacre un scriitor. Reeditarea de față vine, de aceea, ca o necesitate.

Sursa: Revista Familia, martie 2017