Apărut în condiții grafice ireproșabile la Editura Polirom, romanul „Calitatea luminii” al tânărului scriitor Mircea Pricăjan (născut în sept. 1980) se bucură încă de la început și de o remarcabilă prezentare pe copertele II și IV. De pe coperta II aflăm cine este autorul, romancier și traducător profesionist, iar pe coperta IV doi literați de valoare, scriitorul Bogdan Suceavă și criticul Marius Miheț, nu fac economie de aprecieri elogioase.

Se simte de la primele fraze mâna exersată în truda scrisului, puterea de a struni cuvintele, de a conduce povestirea pe făgașul ei firesc. Fără stridențe, fără redundanțe, fără situații nefirești. Se simte tinerețea și prospețimea autorului, sufletul neblazat.

Subiectul e aparent simplu, banal. O tânără familie, cu noul venit pe lume, „fructul dragostei”, băiețelul de nici zece luni, Codin, care își chinuie părinții, îi epuizează cu plânsul, cu somnul său ce se întrerupe la fiecare trei ore, cu obligația părinților de a-l veghea neîntrerupt 24 din 24 de ore… Sigur o mamă ar relata acest fapt altcumva, dar un bărbat… Un bărbat scriitor este un bărbat și nu are tragere de inimă pentru așa ceva. El este egoist prin definiție… în astfel de situații. „EGO. Proză.” Asta nu e o acuză la adresa autorului, care descrie veridic această nemulțumire a masculului, Doamne ferește, ci o constatare amară; o spune, o scrie unul care a trecut demult prin asemenea stări și mai apoi s-a minunat de răbdarea îngerească a unei femei, a unei mame și de… egoismul barbar al masculului în general.

Cum spunea cineva cu amărăciune și luciditate: „Bărbații e… proști!” La această concluzie ajung sărmanii după ce trec bine de 50 de ani… și încep să înțeleagă – o parte, nu toți – ce dar le-a făcut Divinitatea creând pentru ei, pentru a nu-i lăsa fără de un ajutor pe măsură singuri în pustietatea Universului… Femeia! Dar la 30… La 30 și ceva de ani viața li se pare tuturor minunată și tinerețea, o stare ce nu are, nu va avea sfârșit niciodată!

Antim și Carmina sunt tineri sub treizeci și cinci de ani și se iubesc cu pasiune și responsabilitate. Au venit la munte să se odihnească, să-și refacă psihicul istovit de grija permanentă pentru odorul vieții lor, Codin.

Capitol după capitol, fiecare, cu mici excepții, nu depășește 10 pagini, cât să-și tragă răsuflarea cititorul, relatează scene din viața tânărului tată, dar și a mamei, cu obsesia dintotdeauna a femeilor de „a arăta bine”… acea obsesie care nu le părăsește nici la cea mai înaintată vârstă; Să arate bine! Însă aici nu mai e cazul. O femeie care tocmai a născut nu are cum să nu arate „bine” indiferent de kilogramele câștigate… Are ceva pe chip care o face… cu adevărat frumoasă!

Ce mi-a atras atenția și mi-a readus în memorie o lectură din anii adolescenței, „Cuvintele” – „Les Mots” ale lui Jean Paul Sartre, o mică capodoperă biografică, sunt angoasele nocturne ale celor doi frați, puberi, Sebi și Antim, față de unele sunete, sau posibile acțiuni terifiante nocturne din apartamentul lor, care-i terorizează. Acest gen de relatări le-am mai întâlnit în „Cuvintele”, o descriere savantă a copilăriei unui ins predestinat carierei literare, dar care toată viața s-a declarat ateu. Sunt amintite angoase care au terorizat imaginația copilului de 5 sau 6 ani, impresionat de gravurile și povestioarele terifiante ce populau paginile revistelor ilustrate franțuzești de la începutul secolului XX și pe care nu le-a uitat nici după 50 de ani, când a scris cartea; „un imens clește ieșit din apele întunecate care a prins piciorul unui adult aflat pe chei și se pregătește să-l tragă în abisurile oceanului, o relatare despre foșnetul misterios și înfricoșător al frunzișului unui copac, noaptea, deși nu adie nici o briză…” De unde această cultivare, perpetuare, prin lecturi de tip „horror” a fricii nocturne, pe care cred că fiecare copil a experimentat-o cu „clasicul bau-bau” sau alte fantome ale nopții depășite odată cu înaintarea spre maturitate?

Este, de asemenea, impresionantă incursiunea în amintirile preadolescenței, întâlnirea cu „moartea”, fenomen abstract la început, trăit exterior prin aflarea veștii morții unui coleg, și apoi cu revelația posibilei morți a eroului… ce trece printr-o experiență-limită: căderea în gol de la etajul V al unui bloc în construcție. La acea vârstă toți ne credem nemuritori și, deodată, vine o clipă când înțelegem, avem revelația morții proprii, că și noi… nu numai cei din jurul nostru suntem sortiți morții, că vom muri cândva.

„Nu credeam să învăț a muri vreodată…” este enunțul poetic al unui adevăr fundamental, care cutremură firesc. De ce? Pentru că Omul nu este o primată, o maimuță evoluată, ci… creație divină înzestrată la origine cu promisiunea, cu potențialitatea vieții veșnice. Omul nu a fost creat muritor și, de aceea, tânjește în mod firesc după acea latență pe care nu a pierdut-o definitiv.

Tânărul romancier operează cu mare finețe cu aceste enunțuri, trăite direct, pe viu, fără a intra în generalizări futile, dar sugerează… cât de multă liniște, împlinire, aduce iubirea, viața în doi, și mai ales bucuria, cu toate spaimele, oboselile, micile disperări, legate de responsabilitățile, îndatoririle… paternității.

În final, „Calitatea luminii” este fără îndoială o carte bună. Pune în discuție probleme majore, intră cu delicatețe în frământări sufletești reale, deschide calea spre o altfel de înțelegere a rostului familie, a „căsniciei” (ce cuvânt bine găsit în limba română, căsnicie – povară, jug, acceptat în doi pentru fructul adevărat al iubirii – copilul, copiii care se vor naște). Sunt pagini care se dovedesc a fi un adevărat imn închinat acestei minunate îndatoriri. Repet, la om, iubirea, conceperea, nașterea, îngrijirea copiilor nu e simplă „perpetuare a speciei”, ci… o reluare în mic a Genezei, a ultimei zile active ale acelei Săptămâni Unice, nu întâmplător ziua de Vineri, înainte de Ziua de odihnă… Atunci când se petrece suprema creație a Divinității… Omul! Perechea primordială. Nici dorința acerbă care pe unii îi aduce până în pragul sacrificiului total, de a crea opere artistice, nu este ceva… gratuit. Se scrie des despre sensul, scopul, gratuitatea artei. Nu este deloc un act gratuit și nici fără finalitate. Este efortul de a ne aduce la starea în care puteam contempla Chipul Divinității, după care suntem croiți, „Să facem om după Chipul și asemănarea noastră”, ceea ce nu e puțin.

Fiecare capitol are greutatea sa, un nucleu epic de sine stătător, lectura nu e una ușoară, dar nici obositoare, ritmul este alert, observațiile penetrante, personajele secundare suficient schițate au existența lor autonomă; perechea de excursioniști din Vest, dacopatul clujean care se socoate coborâtor din daci, „cel mai vechi popor de pe pământ…” sau soții Damian. Personajele nu sunt simple umbre sau decoruri mișcătoare… ca în scrierile unui celebru contemporan, virtuos desăvârșit al narațiunii la persoana întâi, dar incapabil să construiască și alte personaje veridice.

Într-un cuvânt, un șir de cuvinte; „Calitatea luminii” este fără îndoială o carte bună!

Sursa: Revista Argeș

Recenzia asta a întrunit cele mai multe like-uri pe Goodreads (dintre toate recenziile mele), aşa că o pun şi aici, un pic adaptată şi completată, poate vă conving să citiţi cartea. Din punctul meu de vedere absolut subiectiv, merită citită.

Calitatea luminii este un roman cum nu am mai citit de multă vreme, îţi ia la răscolit toate corzile sufletului, le împleteşte bine şi apoi le dă drumul la loc. L-am citit greu, e început din noiembrie şi abia acum l-am terminat (sfârşitul lui ianuarie). Nu e genul de carte care se citeşte pe genunchi în tramvai, dacă nu te conectezi cum trebuie la ea, rişti să pierzi firul. Din punctul acesta de vedere, m-a obosit foarte tare. În general, mă obosesc cărţile cu mult scris continuu, fără alineate, fără linii de dialog, cu gândurile scrise disparat, aşa cum vin ele în mintea cuiva, cu fraze lungi de trei pagini, de nu mai ştii unde încep şi unde se termină, cu cuvinte preţioase presărate pe ici şi pe colo (pe unele a trebuit să le caut în dicţionar, intuiam din text ce înseamnă, dar nu le mai întâlnisem).

În carte nu se întâmplă ceva anume, nu este o carte cu acţiune, ba din contră, e destul de statică, chiar dacă autorul ne poartă înainte şi înapoi în timp. Antim şi Carmina împreună cu fiul lor de 8 luni evadează un weekend la munte din canicula unui oraş mare. În cele câteva zile petrecute acolo, Antim îşi ia la analizat sufletul, amintirile, experienţele trecute şi prezente, şi mai ales fricile, povestind despre relaţia cu soţia lui, înainte şi după copil, despre viaţa de părinte de copil mic, care mai e şi foarte agitat şi plângăcios pe deasupra, cu descrieri frumoase de natură montană pe ici pe colo.

Am citit multe cărţi despre cum se schimbă viaţa unui cuplu după ce apare un copil, dar niciuna nu a fost atât de profundă ca aceasta. Fără exagerări, fără drame, cu multă sinceritate, conectată la realitate. Divagaţiile personajului principal masculin despre locul din care provin copiii şi modul în care ei se conectează la lumea asta (precum şi capitolul de încheiere, scris din perspectiva copilului de 8 luni al cuplului Antim-Carmina) sunt înduioşător de frumoase.

Am subliniat diverse pasaje asupra cărora vreau să revin, să le recitesc. Dacă aş mai fi avut un caiet de “citate frumoase” cum aveam în liceu şi în facultate cu siguranţă le-aş fi trecut acolo. Sunt de rumegat ori de câte ori simţim nevoia de a medita asupra scopului pentru care vin copiii pe lume sau asupra scopului nostru în viaţă.

M-aş fi lipsit de scena de sex, mi s-a părut prea detaliată şi am simţit că ştirbeşte puţin frumuseţea cărţii. Mă împrietenisem şi empatizasem aşa mult cu personajele până în acel punct încât atunci când am citit fragmentul parcă priveam pe gaura cheii în dormitorul unor prieteni şi m-am simţit stânjenită.

Preferatul meu a fost fragmentul despre fragilitatea nou-născuţilor, dar mi-a plăcut mult şi cel despre cum începi să trăieşti în frică odată  ce devii părinte – aceleaşi lucruri le simt şi eu în fiecare zi de când am devenit părinte.

Cartea beneficiază de multe recenzii frumoase şi detaliate, dacă vreţi mai multe detalii, le puteţi căuta pe net să le citiţi, iar dacă sunteţi genul de părinte care a trăit într-un permanent extaz de când a venit cu copilul acasă, probabil că nu veţi rezona pe deplin cu această carte.

Sursa: Idei pentru părinți și copii

Proză de cuplu

Antim și Carmina sînt doi tineri, proaspăt părinți, care petrec cîteva zile într-o cabană montană, împreună cu bebelușul lor de numai cîteva luni, Codin. Dialoguri și schimburi de impresii cu proprietarii și cu ceilalți turiști, mici petreceri, ieșiri în natură, instantanee conjugale sînt cîteva din ingredientele unei mici vacanțe, departe de nebunia orașului și a muncii la birou. Scene obișnuite de viață comunitar-domestică, într-o vară toridă, par a fi în miezul micului roman al lui Mircea Pricăjan, Calitatea luminii (Polirom, 2016). Sub această suprafață minimalistă se ascunde, de fapt, drama unui cuplu pentru care apariția copilului a însemnat zdruncinarea unui vechi mod de viață. Dacă în alte proze ale maternității/paternității, copilul e ocazia unei liricizări în cheie diminutivă, a unor revelații biologice, ontologice și metafizice, la Pricăjan e motorul angoaselor de tot felul, de la cele erotice la cele ale raportului cu sine și cu lumea. Toate cît se poate de terestre.

Deloc liniștit, cu dese accese nocturne de plîns și cu mofturi imprevizibile, fragil și vulnerabil, Codin le oferă părinților săi piatra de încercare pentru o metamorfoză existențială integrală. Dacă pînă la el cei doi tineri confirmaseră prin viața în comun o profundă sudură afectivă, după naștere, „al treilea element” impune o distanță care, la rîndu-i, cere o reevaluare a sentimentelor. Crizele de nervi ale Carminei, îngrădirea libertăților masculine, renunțarea la cvasi-boemie, sexualitatea fortuită, efortul de toleranță reciprocă sînt tot atîtea experiențe care se aglomerează în jurul deja convenționalelor probleme pe care le impune un copil sub un an. Obsesia închiderii fontanelei, durerile de burtă, trezirile noaptea, misterul cauzelor fiecărui scîncet, frica de accidente fatale provoacă sincope pe care cuplul, încă neobișnuit cu subminarea constantă a intimității, trebuie să le administreze eficient. Apropierile, atingerile, luările în posesie nu mai sînt aceleași, între cei doi, așa cum amintirile vieții de dinainte de căsătorie și de „etapa Codin” constituie doar rămășițe dintr-o altă viață. „La început nu se priviră. Amîndurora le era puțin rușine, genul de reacție pe care o ai cînd ești nevoit să faci un lucru pe care îl stăpîneai odată, dar de care te-ai înstrăinat între timp. Antim era conștient că momentul acela, în ambianța aceea, cerea atenția pe care obișnuiau să și-o ofere reciproc la începutul relației lor, pofta aceea de a-1 sorbi pe celălalt în toate modurile imaginabile; totuși, nu reușea. Într-un tîrziu, cînd tăcerea dintre ei se prelungise prea mult, Antim întinse mîna peste masă, eh palma în sus, o invitație pe care Carmina o înțelese imediat și-i veni în întîmpinare. Așa, uniți prin atingerea mîinilor, își găsiră și ochii lor calea de-a se întîlni.”

Preponderent masculin, adică centrat mai degrabă pe Antim, naratorul romanului reface, în volute temporale ample, noul statut al tatălui. Printre zilele petrecute în micuța cameră închiriată la cabană, printre detalii despre amiciția cu proprietarul și cu ceilalți turiști sosiți, Antim știe că nu mai poate fi nici intransigentul jurnalist de dinainte, nici folkistul visător din adolescență, nici cititorul avid de literatură, nici singurul posesor al trupului soției, redescoperit, de fiecare dată, cu voluptate. Lupta cu lăsatul de fumat, la fel ca și lupta cu accesele de singurătate și de înstrăinare, e un eveniment care trebuie trăit și încheiat cu responsabilitate matură. Spre deosebire de partenera lui, el are avantajul că nu stă permanent în preajma lui Codin, că, prin mersul la muncă, poate ieși, temporar, din zona grijilor de părinte și dintre tensiunile acumulate acasă. „Lui îi era ușor să vorbească, el nu își întrerupsese activitatea dinainte, chiar dacă pătimea alături de ea chinul trezirilor repetate și scandalurilor nocturne, peste zi el apuca să schimbe mediul, să respire și alt aer, în vreme ce ea, Carmina, mama tînără și nu chiar, rămînea izolată în acasă într-o iarnă care nu se mai sfîrșea, abandonată chiar și de colegele de muncă, întrucît pe maică-sa reușise să o îndepărteze definitiv încă din timpul sarcinii, rămînea tot timpul la discreția și capriciile deseori înnebunitoare ale lui Codin, iar copilul acela, oricît de tare îi dictau instinctele să-l iubească, pur și simplu nu era acolo, prezent, între el și inima lui parcă ar fi existat un spațiu necuprins, compus din gaze opace, prin care răzbăteau pînă la ea doar nevoile de bază ale copilului, papa, caca, somn. Devenise sclava lui și nimeni nu observa, nimeni nu o compătimea. (Cînd gîndea așa, la nervi, Antim de regulă se transforma în mintea ei în cea mai odioasă ființă, era temnicerul care o încuia zi de zi în casă cu acea bestie urlătoare și care, la întoarcere, se comporta ca și cînd ar fi dat orice pentru a face schimb de locuri cu ea. Odiosul!)”

O veche revelație avută în pădure, în timpul unei excursii adolescentine cu fratele său, are drept corespondent o alta, trăită tot în pădure, în timpul unei mici evadări din cabană, printr-o trapă destinată doar proprietarului. Printre descoperiri – aceea că toate își au timpul lor, că toate trebuie suportate, că lumina cade diferit, cînd același receptor al ei e în altă parte. La plecare, în timp ce-și strîngeau bagajele, menținîndu-se singur în picioare, în pat, Codin deja anunță că trece într-o nouă etapă, poate mai ușoară pentru ei. Sau, cine știe?, poate numai pentru el.

Subtil în psihanaliza cuplului, lapidar și concentrat în selectarea micilor evenimente semnificative, romanul lui Mircea Pricăjan anunță un prozator bun. Să vedem!

Sursa: Convorbiri literare, nr. 2/2017