„Din nou în fața caietului ăstuia. Vremea confesiunilor. Noaptea tîrziu, în apartamentul meu strîmt ca un gînd negru. Departe, prea departe de casă. Dar numai pentru încă o zi.

Am hotărît să dau bir cu fugiții. M‑am gîndit îndelung, m‑am mustrat și m‑am certat și mi‑am zis că nu mă recunosc. M‑am amenințat că voi uita de mine, că nu merit să mă mai văd la față. Sînt un laș. Știu asta, o vor spune toți. Sau măcar o vor gîndi. Nu‑i condamn. Ar trebui să lupt, să fac dreptate, să scot adevărul la lumină. Asta face un jurnalist. Mai ales cît luptă pentru unul de‑ai lui. Un coleg, un confrate, un prieten. Silvio. Ar trebui să nu am odihnă, să fiu ca un cîine turbat, să sap pînă‑mi rup ghearele în pămînt, să urlu și să mușc. Știu asta. Știu. Silvio trebuie răzbunat, memoria lui se cere onorată‑n felul ăsta. O cruciadă ar putea să înceapă. Dar nimic din toate astea nu se va întîmpla. Sandu ne‑a adunat în camera de ședințe și ne‑a spus‑o clar. „Ne pare rău, e revoltător, e strigător la cer“, a zis și n‑o zicea doar așa, era sincer, aproape plîngea. „Nu putem face nimic, oameni buni. Nu putem! Să nu vă treacă prin cap vreo prostie. M‑auziți?“ Nimeni nu s‑a împotrivit. Am strîns toți din dinți și am tăcut. Încă un moment de reculegere. Ce voia să spună șeful nostru era că n‑are nici un rost să încercăm. Fusese un mesaj. Trebuia să fim înțelepți, să‑l înțelegem. Asta era limita. S‑o recunoaștem și să mergem mai departe. Să ne facem meseria, să ne documentăm și să fim combativi, să nu iertăm… nimic. Cu unele excepții, se‑nțelege. Ca să ne fie bine, ca să nu ne fie rău. Ce să faci, n‑ai ce să faci. Move on. Toți am înghițit în sec, înțeleseserăm.” [Citiți mai departe]