Descopăr cu întârziere de o zi acest text al noului preşedinte al SRSFF, Cristian M. Teodorescu. Sesizez în el o binevenită undă împăciuitoare, o cădere la pace cu toţi duşmanii pe care chiar societatea în cauză a avut grijă de-a lungul timpului (în doar 2 ani) să şi-i facă.

În primele luni de existenţă ale SRSFF am fost şi eu membru. Am crezut, ca mulţi alţii, că împreună se poate face mai mult decât separat. Deşartă iluzie. N-a fost să fie. A fost în schimb altceva, un prilej al unora de a-şi pune ecusonul în piept şi-a scanda cu falsă-ndreptăţire sloganuri belicoase la adresa celor „incomozi”.

La a treia – cred – manifestare de felul acesta, m-am despărţit cât se poate de firesc de sus-numita societate.

Între timp, oamenii din fruntea ei s-au mai schimbat, vocile s-au mai temperat, a-nceput să se înţeleagă faptul că-i mult mai profitabil să faci ceva decât să desfaci ceea ce a făcut altul. Acum se pare că SRSFF intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale. Îi doresc să reuşească în tot ce-şi propune meritoriu şi o asigur că orice gest onorabil din partea sa va găsi la mine sprijin. Atât cât îmi va sta-n puteri.