Păi, fu după cum urmează:

Am pornit din Oradea pe la doişpe jumate noaptea şi, până să ne facem asigurările medicale, s-a făcut ora unu. Aşa că am trecut graniţa cu Ungaria şi-am luat-o încet spre Debrecen, drum cunoscut şi bătut de multe ori la cumpărături. De la ieşirea din Debrecen, înainte să intrăm pe autostradă, am intrat în legalitate şi ne-am cumpărat rovignetă pe 10 zile. De-acolo şi până la Budapesta, cale de vreo 220 km, monoton. „Mergeţi mai departe 22o km!”, ne-a îndemnat Ioana, varianta feminină a GPS-ului. Auziserăm noi că dacă trecem de Budapesta fără să rătăcim calea, oameni suntem. Nu mai avem nicio problemă până la Betiga. Ei, Budapesta a fost joacă de copil. „În 300 m viraţi uşor la dreapta.” Virat uşor la dreapta. „Viraţi la stânga pe a doua stradă.” Virat la stânga pe a doua stradă. Floare la ureche. Odată ieşiţi din Budapesta: „Mergeţi înainte 80 km.” Tot pe autostradă. Era pe la patru jumate şi totul mergea ca la carte. Sau ca la GPS. Nici nu bănuiam noi ce ne aştepta… (suspans, suspans)

Undeva în dreptul Balatonului, cam la 100 km de graniţa cu Croaţia (sau cu Slovenia), the GPS went FUBAR! Săgetuţa care ne reprezenta pe noi a rămas singurică în mijlocul ecranului negru. „Reconfigurare traseu! Reconfigurare traseu!” Şi ne-a reconfigurat ce ne-a reconfigurat până ce-a ajuns la frumoasa concluzie: „Întoarceţi unde aveţi posibilitatea?” Mda, o zicea ca pe-o întrebare, Ioana asta. Numa’ că, vedeţi voi, la lumina crăpatului de ziua, cât vedeai cu ochii era numa’ autostradă. Un’ să-ntoci? Am zis: „Eşti proastă, Ioana!” şi-am mers mai departe.

Şi bine-am făcut. Că de la ieşirea de pe autostradă Ioana şi-a recăpătat memoria. Până aproape de graniţa cu Croaţia (sau cu Slovenia). Când noi o ţineam una şi bună spre Letenye, iar ea, scumpa, voia să ne ducă, aşa cum zic, prin Slovenia. Că p-acolo ştia ea, chipurile, că-i drumu’ mai bun. Şi, după îndelungi dezbateri între pilot şi copilot, am hotărât s-o ascultăm. Şi-am ajuns la graniţa slovenă. Unde nişte grăniceri amabili ne-au zis că, dacă aşa ne e vrerea, ei ne lasă să trecem, no problem, da’ că pe la Letenye e mai bine, că imediat trecuţi în Croaţia intrăm pe autostradă şi de-acolo drumu’ spre Zagreb e unu şi bun. Am zis „grazie” şi-am întors. După alte rătăciri pe şosele pustii, am ajuns unde trebuia. Şi-am trecut în Croaţia. Şi-am rugat un nene vorbitor de italiană s-o repare pe Ioana, care nu şi nu, ea rămâne pe „night mode”, ce dacă afară soarele ne bătea deja-n parbriz de să-l spargă?

Fericiţi c-am scăpat de greu, am ţinut-o aţă spre Zagabria. În dreapta mea, Linda când cu aparatul foto, când cu ăla de filmat.

Ţac-ţac, zoom-zoom, pân-au luat-o ameţelile şi puiul de la KFC-ul de-acasă a-nceput să-i dea din aripi şi copane în gât. Opreşte la o benzinărie. Ia o cafea, alimentează, fumează o ţigară-două, spală parbrizul de cadavrele insectelor pe care ştergătoarele nu mai făceau faţă să le cureţe. Apoi treci de Zagabria/Zagreb şi-ndreaptă-te spre Rijeka, altă piată de hotar. „S-aveţi grijă acolo când vă zice GPS-u’ s-o luaţi la dreapta, să nu cumva să intraţi în oraş, că nu mai ieşiţi cu una, cu două”, ne-au avertizat nişte prieteni care-o păţiseră înainte. Ce, noi s-o luăm pe unde nu trebe? Never. Şi-am luat-o pe unde nu trebuia. Şi-am ajuns taman pe străduţele înguste ale Rijekăi, şi-am întrebat noi localnicii cam cum s-ar putea ieşi spre, scuzaţi, Pula, şi ei ne-au explicat şi noi am avut impresia că am înţeles, dar ne-am trezit la un moment dat în creierul munţilor, cu marea departe-departe. Dar să pun şi o poză de când am văzut totuşi marea:

Aşa, unde-am rămas? Da. Eram în munţi şi nu ştiam unde eram. În faţa noastră mergea o maşină care trăgea după ea o barcă, aşa că ne-am zis: „Ăsta precis merge undeva spre mare. Să-l urmărim.” Şi l-am urmărit, şi l-am urmărit. Şi-am tot urcat, curbă după curbă, până am ajuns într-un loc atât de liniştit, că în niciun caz nu putea fi aproape de coasta istriană. Aşa că, turişti agiamii dar nu şi proşti 🙂 , am oprit să cerem indicaţii. Un domn, cum a priceput despre ce-i vorba, a scos hărţile din sertar şi ne-a arătat: „Pula, Pula, you have to get to Pula.” Asta o ştiam şi noi. Şi niciodată n-am fi fost mai fericiţi să ajungem acolo, aşa că l-am întrebat: „But how can we do just that?” Ne-a arătat unde ne aflăm (în nordul Istriei, dacă chiar vreţi să ştiţi, cam la 200 km de destinaţie, dar nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo) şi ne-a scris pe-o hârtiuţă ce oraşe tre’ să urmărim pe indicatoare. Printre ele… şi Trieste. Sau Trst, în grafie croată.

Aşa c-am urmărit indicatoarele de, scuzaţi, Pula. Până s-au terminat. Şi-atunci, în disperare de cauză, ne-am luat după Trst. Iluzoriul Trst.

La următoare oprire de orientare, întrebând direct de Trieste, un nene zice: „Andate dritto, solo dritto, e arriverete a Trieste tra piu o meno sessanta chilometri.” Dio mio, mi-am zis, te pomeneşti c-om fi aproape în Italia!

Şi chiar aşa era. Toate indicatoarele rutiere – numa’ oraşe italieneşti. Unu’ singur croat. Rupa. Salvarea noastră. Dritto a Rupa cu noi! Conduceam deja de peste 13 ore, cu opriri neînsemnate, şi simţeam că sunt pe pilot automat. Cât e pân’ la Rupa? 120 de kilometri? Floare la ureche. Să pornim!

Şi-am pornit. Şi, undeva pe drum, nu ştiu pe unde, că eram deja buimac, ne-am găsit în faţa încă unuia dintre multele tuneluri croate. Unu’ lung, se pare. Că oamenii, săritori, ne-au înarmat cu apă la intrare. Apă şi o hartă a Istriei. Una cu toate satele şi cătunele, nu ca harta noastră a Europei, pe care nici Rupa nu figura. Salvarea noastră!

După ora României era la 2 trecute fix. Asta însemna 1 şi ceva după fusul lor. Numa’ bine. Cazarea noastră începea de la 2. We’ll still make it in time, ne-am zis. Ancora un po. Ce l’ho facciamo! Forza!

Habar n-am cum a fost drumul de-atunci încolo. Ştiu doar c-am trecut peste o grămadă de viaducte şi că m-am străduit să nu mă uit în jos, de teamă să nu mă pună naiba să trag brusc de volan în dreapta. Îmi simţeam ochii căscaţi ca la peşte, uitam să clipesc, n-auzeam decât vâjâitul maşinii (pe Ioana o trecuserăm demult pe tuşă) şi volanul putea foarte bine să fie un ghidon de bicicletă.

Când au început să apară indicatoarele cu Porec, apoi cele cu Rovinj şi-n cele din urmă alea cu Fazana am ştiut că suntem pe-aproape. Înainte cu puţin de Fazana, ce să vezi? Barbariga (în traducere liberă: Bărbatul care borăşte 🙂 ) la dreapta. Iar după Barbariga, imediat în spate, Betiga. The final destination.

Nu vă spun că mi-a venit să pup indicatoarele pentru BarBoska, hotel-pensiunea noastră:

A fost ca un drum prin purgatoriu spre rai. Iar intrarea în rai arăta aşa cum o vedeţi în poza de mai sus.

… Gata, trag oblonul. Am aberat destul pentru o zi. Şi-am pus mult prea puţine poze. Promit ca episodul următor să fie cu mai multe foto şi mai puţine cuvinte. Deşi-şi au rostul şi astea. În fine, o să văd eu. Bear with me, pliz. Uff, somebody stop me! 😀