Snufful meu

Am luat-o de la Gheo. That much is clear. El a luat-o de la Gavagai. Şi de la mine rămâne de văzut cine-o s-o ia.

Despre ce-i vorba? Cică tre să-ţi evaluezi viaţa, să vezi cum stai cu ea şi cam cu ce soi de film s-o potrivi. N-am înţeles dacă tre să şi dai un nume clar sau e-o chestie numa aşa, generică. Având în vedere că, unu la mână, n-am prea reuşit să mă dumiresc unde stau acu cu viaţa (numa’ dacă tranzitul nu-i şi el o etapă… statică) şi, doi la mână, bucurându-mă că ştiu totuşi unde vreau să ajung, n-o să pot face decât o descriere generică a unei eventuale ecranizări. 😛 Să purcedem dară…

Ar fi un film super-plicticos. Unu’ d-ăla cu buget redus, da’ redus fiindcă nu-i nevoie de mai mult, nu de alta. Decorul n-ar costa cine ştie cât. Chiria pe-o lună pentru un apartament cu trei camere într-o zonă nu tocmai bine văzută din Oradea – da’, spre surprinderea telespectatorilor, extrem de liniştită. Un living în care sunt îngrămădite mobile după cum urmează: dulap cu stand tv, proprietatea unor prieteni, aflaţi şi ei în tranzit şi chiriaşi într-un apartament tot cu trei camere, în aceeaşi zonă, dar mai puţin încăpător (aceşti prieteni ar putea apărea la un moment dat ca personaje secundare – dar, din raţiuni de buget, s-ar putea renunţa la ei); canapea de modă veche, retapiţată de curând, cu motiv floral, proprietatea proprietarului de apartament; încă o canapea, aceasta din vinilin zgâriat de ghearele pisicii (ea joacă fără onorariu, poate doar în schimbul câtorva pumni de uscăţele şi a ocazionalului pliculeţ de KiteKat cu somon); două fotolii vechi şi un birou nou, fără scaun ergonomic, motiv pentru care personajul principal ar putea acuza uneori dureri de spate şi mâini. Aici s-ar petrece mare parte din acţiune. Celelalte două camere pot exista doar indirect, extensii ale unui coridor întunecat. Totuşi, dacă situaţia ar cere-o, putem spune că: una e ticsită cu cutii în care sunt ambalate cărţi, dosare, haine, veselă, iar cealaltă e dormitorul, în care, pe lângă mobilierul obişnuit, mai întâlnim un birou, pe care stă călare un ditamai desktopul, rareori folosit.

Ăsta ar fi decorul. Deloc atractiv, dar suficient de comod. Suportabil. Acum acţiunea. Obiectivul ar sta cel mai adesea în pragul uşii şi ar arăta spatele personajulu, care şede la birou şi bate-ntruna la laptop. Din când în când îşi aprinde o ţigară (mai rar, că încearcă să se lase; iar), mai soarbe câte o gură de cafea, mai face pauze în care mănâncă sandvişuri încropite la repezeală şi se uită la ştirile de la televizor (recomandăm RealitateaTV, dar nu excludem şi alte variante). E singur cuc – pisoiu’ doarme ca nesimţitu’ tot timpul – până pe la 6 seara, uneori mai târziu, când se întoarce acasă şi personajul feminin. Urmează o pauză de cel mult o oră. Cei doi schimbă impresii, mănâncă ceva pe genunchi, după care trec din nou la treabă. El la birou, ea la măsuţa din faţa televizorului, cu vechiul lui laptop în faţă, ăla care se-nchide când ţi-e lumea mai dragă. Singurele puseuri de umor ar putea veni din reacţiile ei la acest fenomen de neînţeles până şi pentru cel mai meşter meşter într-ale laptopurilor. Totul continuă în felul ăsta până spre miezul nopţii, când cei doi urmăresc ce dă Domnu’ la televizor, apoi, în jur de 1 sau chiar 2 noaptea, se retrag în dormitor. Aici ar veni un fade to black, fiindcă cei doi au nevoie de intimitate.

Chestiile astea s-ar putea relua a doua şi a treia şi a patra şi a cincia zi. Poate şi a şasea, în funcţie de lungimea stabilită a filmului. Însă probabil că ar ajunge două zile şi începutul dintr-a treia, pentru a fi clară impresia de repetitivitate şi pentru ca, astfel, filmul să capete măcar o brumă de profunzime metafizică. 🙂 Purgatoriul rutinei, s-ar putea chema. Iar dacă titlul ăsta ar fi prea corny, i-ar putea spun, ştiu eu, Acasă. Neterminat.

E clar: s-ar adresa tuturor categoriilor de vârstă şi s-ar difuza mai mult în underground. Un fel de snuff al plictiselii.

Cam asta e. Acu tre să procopesc şi io pe cineva cu lepşa asta. I-o dau lui Horia Ursu, c-a hibernat destul, Irnei, ca un refugiu înaintea doctoratului, şi lui Costi Gurgu, care abia s-a apucat de blogărit şi trebuie ţinut în priză.

Anunțuri

  1. Mersi de leapsa, sa vad daca am cui s-o dau mai departe…
    Dar asa cum ai cerut si tu o leaca de timp, cer si eu ca la noi este inca zi libera (weekend lung, lunea asta este „civic holiday”, sic), este dimineata si ma trage ata sa ies din casa, poate sa merg la plaja sa-i fac in ciuda lui Horia…

  2. liniştit, costi. acţionezi în consecinţă când pofteşti 🙂 iar, din câte-am priceput, nici nu-i musai s-o dai mai departe.

    pe deasupra, în privinţa răspunsului, te mai poţi şi eschiva frumos-frumos, aşa cum am făcut eu 😛

  3. Mi-a placut filmu’ asta, probabil fiindca seamana foarte mult cu ala in care „joc” eu. A fost ca un soi de … consolare! :))

  4. @irn: 🙂 mi-a plăcut cum ai aberat

    @vero: înseamnă că nu-i chiar aşa de nişă. poate ar avea un oarecare succes de boxoffice 😀 vreun regizor interesat? uite, mă poate ajuta şi Vero la scenariu 🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s