Proză de cuplu

Antim și Carmina sînt doi tineri, proaspăt părinți, care petrec cîteva zile într-o cabană montană, împreună cu bebelușul lor de numai cîteva luni, Codin. Dialoguri și schimburi de impresii cu proprietarii și cu ceilalți turiști, mici petreceri, ieșiri în natură, instantanee conjugale sînt cîteva din ingredientele unei mici vacanțe, departe de nebunia orașului și a muncii la birou. Scene obișnuite de viață comunitar-domestică, într-o vară toridă, par a fi în miezul micului roman al lui Mircea Pricăjan, Calitatea luminii (Polirom, 2016). Sub această suprafață minimalistă se ascunde, de fapt, drama unui cuplu pentru care apariția copilului a însemnat zdruncinarea unui vechi mod de viață. Dacă în alte proze ale maternității/paternității, copilul e ocazia unei liricizări în cheie diminutivă, a unor revelații biologice, ontologice și metafizice, la Pricăjan e motorul angoaselor de tot felul, de la cele erotice la cele ale raportului cu sine și cu lumea. Toate cît se poate de terestre.

Deloc liniștit, cu dese accese nocturne de plîns și cu mofturi imprevizibile, fragil și vulnerabil, Codin le oferă părinților săi piatra de încercare pentru o metamorfoză existențială integrală. Dacă pînă la el cei doi tineri confirmaseră prin viața în comun o profundă sudură afectivă, după naștere, „al treilea element” impune o distanță care, la rîndu-i, cere o reevaluare a sentimentelor. Crizele de nervi ale Carminei, îngrădirea libertăților masculine, renunțarea la cvasi-boemie, sexualitatea fortuită, efortul de toleranță reciprocă sînt tot atîtea experiențe care se aglomerează în jurul deja convenționalelor probleme pe care le impune un copil sub un an. Obsesia închiderii fontanelei, durerile de burtă, trezirile noaptea, misterul cauzelor fiecărui scîncet, frica de accidente fatale provoacă sincope pe care cuplul, încă neobișnuit cu subminarea constantă a intimității, trebuie să le administreze eficient. Apropierile, atingerile, luările în posesie nu mai sînt aceleași, între cei doi, așa cum amintirile vieții de dinainte de căsătorie și de „etapa Codin” constituie doar rămășițe dintr-o altă viață. „La început nu se priviră. Amîndurora le era puțin rușine, genul de reacție pe care o ai cînd ești nevoit să faci un lucru pe care îl stăpîneai odată, dar de care te-ai înstrăinat între timp. Antim era conștient că momentul acela, în ambianța aceea, cerea atenția pe care obișnuiau să și-o ofere reciproc la începutul relației lor, pofta aceea de a-1 sorbi pe celălalt în toate modurile imaginabile; totuși, nu reușea. Într-un tîrziu, cînd tăcerea dintre ei se prelungise prea mult, Antim întinse mîna peste masă, eh palma în sus, o invitație pe care Carmina o înțelese imediat și-i veni în întîmpinare. Așa, uniți prin atingerea mîinilor, își găsiră și ochii lor calea de-a se întîlni.”

Preponderent masculin, adică centrat mai degrabă pe Antim, naratorul romanului reface, în volute temporale ample, noul statut al tatălui. Printre zilele petrecute în micuța cameră închiriată la cabană, printre detalii despre amiciția cu proprietarul și cu ceilalți turiști sosiți, Antim știe că nu mai poate fi nici intransigentul jurnalist de dinainte, nici folkistul visător din adolescență, nici cititorul avid de literatură, nici singurul posesor al trupului soției, redescoperit, de fiecare dată, cu voluptate. Lupta cu lăsatul de fumat, la fel ca și lupta cu accesele de singurătate și de înstrăinare, e un eveniment care trebuie trăit și încheiat cu responsabilitate matură. Spre deosebire de partenera lui, el are avantajul că nu stă permanent în preajma lui Codin, că, prin mersul la muncă, poate ieși, temporar, din zona grijilor de părinte și dintre tensiunile acumulate acasă. „Lui îi era ușor să vorbească, el nu își întrerupsese activitatea dinainte, chiar dacă pătimea alături de ea chinul trezirilor repetate și scandalurilor nocturne, peste zi el apuca să schimbe mediul, să respire și alt aer, în vreme ce ea, Carmina, mama tînără și nu chiar, rămînea izolată în acasă într-o iarnă care nu se mai sfîrșea, abandonată chiar și de colegele de muncă, întrucît pe maică-sa reușise să o îndepărteze definitiv încă din timpul sarcinii, rămînea tot timpul la discreția și capriciile deseori înnebunitoare ale lui Codin, iar copilul acela, oricît de tare îi dictau instinctele să-l iubească, pur și simplu nu era acolo, prezent, între el și inima lui parcă ar fi existat un spațiu necuprins, compus din gaze opace, prin care răzbăteau pînă la ea doar nevoile de bază ale copilului, papa, caca, somn. Devenise sclava lui și nimeni nu observa, nimeni nu o compătimea. (Cînd gîndea așa, la nervi, Antim de regulă se transforma în mintea ei în cea mai odioasă ființă, era temnicerul care o încuia zi de zi în casă cu acea bestie urlătoare și care, la întoarcere, se comporta ca și cînd ar fi dat orice pentru a face schimb de locuri cu ea. Odiosul!)”

O veche revelație avută în pădure, în timpul unei excursii adolescentine cu fratele său, are drept corespondent o alta, trăită tot în pădure, în timpul unei mici evadări din cabană, printr-o trapă destinată doar proprietarului. Printre descoperiri – aceea că toate își au timpul lor, că toate trebuie suportate, că lumina cade diferit, cînd același receptor al ei e în altă parte. La plecare, în timp ce-și strîngeau bagajele, menținîndu-se singur în picioare, în pat, Codin deja anunță că trece într-o nouă etapă, poate mai ușoară pentru ei. Sau, cine știe?, poate numai pentru el.

Subtil în psihanaliza cuplului, lapidar și concentrat în selectarea micilor evenimente semnificative, romanul lui Mircea Pricăjan anunță un prozator bun. Să vedem!

Sursa: Convorbiri literare, nr. 2/2017