Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

6 martie 2015: Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

Într-o vineri când la Oradea, după multe zile mohorâte, în sfârșit răzbătea soarele, iar la București tocmai începuse să fulguiască, la Librăria Humanitas a avut loc, începând cu ora 18.30, lansarea ultimului volum de teatru al scriitorului și editorului Valentin Nicolau, dispărut fulgerător dintre noi la 13 ianuarie a.c., la nici 55 de ani. Oriunde mă duc, numai de mine dau, apărut la editura Nemira, instituție culturală pe care el însuși a înființat-o la începutul anilor 90 și prin intermediul căreia a format generații de cititori, pune laolaltă piesa titulară, alte două piese mai scurte, într-un act (Francezul și Fotografia), și se încheie cu eseul Un teatru al cunoașterii interioare, un veritabil crez artistic, din care astăzi, când opera sa este fatalmente completă, multe formulări ni se par definitorii. George Banu semnează prefața. Despre autor și carte au vorbit scriitorul Mircea Pricăjan, criticul teatral Elisabeta Pop și actorul Sebastian Lupu. Evenimentul – din păcate, nu de ajuns propagat în conștiința locală, motiv pentru care asistența n-a fost tocmai numeroasă – s-a bucurat de prezența Anei Nicolau, fiica autorului și continuatoarea proiectelor sale editoriale.

Totuși, publicul orădean a avut ocazia să își arate interesul pentru teatrul lui Valentin Nicolau o oră și jumătate mai târziu, când, la Crown Pub, trupa ArtEmotion a prezentat în premieră pe țară montarea piesei Aplauze pentru Lena. Sala restaurantului proaspăt renovat (vechiul Astoria) a fost arhiplină, locurile fiind ocupate, ne-au spus organizatorii, încă dinainte ca spectacolul să fie anunțat public (motiv pentru care nici nu a mai fost anunțat după cutumă, pentru rezervări, ci doar ca eveniment cultural). Acest lucru nu ne miră, căci spectacolele trupei ArtEmotion s-au jucat întotdeauna cu… pub-ul plin. Noul spectacol a fost însă o provocare atât pentru organizatori, cât și pentru spectatori. În regia inspirată a lui Andrei Mihalache, Aplauze pentru Lena nu este nicidecum o comedie, așa cum trupa manageriată de Mirela și Sebastian Lupu și-a obișnuit publicul, este o dramă care invită la analiză de sine, iar unele scene, cum ar fi monologul fostei actrițe de succes Elena, ajunsă acum aidoma unei păsări cu penajul fanat, prizonieră într-o colivie în care a intrat în culmea gloriei orbită de strălucirea zăbrelelor, sunt de-a dreptul cutremurătoare. Mirelei Lupu îi reușește un personaj deosebit de puternic în deriva lui, reușind să îmbine tăria de caracter cu pierderea de sine. La fel, Sebastian Lupu face un Dinu aparent superior-înfumurat, în realitate iscoditor și interesat de recentul său câștig la cărți (Elena) mai mult decât vrea să lase să se vadă. Interpretarea celor doi – o oscilație continuă, ca un dans sincopat în care partenerii preiau conducerea pe rând, când intuiesc la celălalt un moment de slăbiciune – este ajutată de scenografia bine adaptată la decorul de pub, dar și de costumele realizate de Amalia Buie. O partitură sobră, așadar, un pariu pe care aplauzele prelungi i-au anunțat pe organizatori că l-au câștigat. Cu siguranță, Aplauze pentru Lena va deveni una dintre, dacă nu chiar cea mai jucată piesă din repertoriul ArtEmotion în anii care vor veni. Și, nu în ultimul rând, este și va fi bucuria și mândria noastră că premiera pe țară a avut loc la Oradea.

Corolar: Nu credem că e întâmplător faptul că-n această zi de vineri, când restul țării și capitala însăși erau sub amenințarea codului portocaliu de frig și ninsoare, la Oradea a venit, adus cu siguranță de Ana Nicolau, soarele. Ce alt indiciu „scenografic” mai potrivit putea fi pentru prezența la fața locului a autorului însuși?

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]


Newsletter

Minunea paradoxului Tănase

Ne-am obișnuit să privim perioada interbelică într-un fel nostalgic, ca pe un film sepia din care umbrele au fost alungate. Știm că atunci ne-am bucurat de oarecare prosperitate, de notorietate măcar în Europa, că România, o monarhie deja cu tradiție, era o țară așezată, un mediu excelent pentru creatorii de toate felurile, de la scriitori la compozitori și pictori, ne-au rămas de atunci nume aproape sacralizate, inclusiv (ce gând anapoda!) de politicieni. Pentru treaba asta, în mod clar o exagerare, se fac „vinovate” mai multe lucruri, însă pe primele două locuri aș pune contrastul izbitor cu perioada comunistă care i-a urmat și, apoi, depărtarea în timp, fapt practic măsurabil, însă afectiv transformat, tocmai din cauza comunismului sufocant, într-o veșnicie. Exemplele care contrazic această impresie, articolele de presă și creațiile artistice din epocă, nu puține la număr, ar fi trebuit, poate, să ne tempereze avântul encomiastic. În definitiv, oameni erau și cei de atunci, oameni supuși greșelii, oameni care-și urmăreau propriul interes, nedreptățind alți oameni. Căci, la urma urmei, pe taxarea acestor exemple nefericite și-au clădit opera publicistică majoritatea scriitorilor acum clasici și, mai elocvent, din această sevă au crescut artiști precum Constantin Tănase. Riscul celor din urmă, asumat cu bună știință, a fost acela al fanării în timp, cum e cazul cu toate lucrurile ancorate puternic într-un anumit context. Ei bine, aici intervine paradoxul care, sper, va justifica această lungă introducere: deşi ne întoarcem privirea spre trecutul interbelic cu o mare doză de candoare, atunci când ascultăm cupletele lui Tănase, de pildă, ne amuzăm pe seama defectelor aceluiaşi trecut mirific – fiindcă, spre deosebire de aura binelui de odinioară, răul este, atunci ca și acum, acelaşi.

Spectacolul Ca la noi… la nimenea!, în organizarea trupei orădene ArtEmotion, în care actorul Sebastian Lupu îl readuce aproape întocmai la viaţă pe Constantin Tănase, mi-a prilejuit o binevenită și foarte plăcută scufundare în acest paradox. Nu e de mirare, astfel, că acest spectacol cu oarecare vechime deja în orașul de pe malul Crișului Repede continuă să umple sălile pub-urilor unde este prezentat. Eu l-am văzut în incinta proaspăt renovată a Crown Pub-ului, local aflat la parterul Hotelului Astoria, restaurat și el, o superbă clădire ridicată în 1902 de arhitectul Ferenc Sztarill, același care a proiectat și Palatul Vulturul Negru. Locul, cu arhitectura și trecutul său, a venit în întâmpinarea jocului inspirat al lui Sebastian Lupu, aducând astfel, deloc paradoxal, trecutul în prezent. Căci numai despre un salt în trecut nu poate fi vorba în cazul acestui show. Construit pe textele clasice ale lui Tănase, modificate extrem de puțin, spectacolul reușește să binedispună în doză justă, în vreme ce accentul principal pare a cădea, cât se poate de corect, pe latura moralizator-tristă. Susținut muzical de Tomi Margittai, Sebastian Lupu reușește performanța de a intra în personaj destul de repede: își reglează debitul verbal, își controlează mai bine expresiile faciale, intră în joc cu publicul, căruia îi intuiește dinamica, accentuând apoi acele părți din partitură care să aibă mai mare efect. Rolul îi vine mănușă, iar el o știe și se folosește abil de unul dintre auurile sale: vocea inconfundabilă, pe care o modulează credibil când în falsetto, spre finalul versurilor cu „poantă”, când într-o răgușeală plângăreață, ambele aducându-i pe loc aplauzele celor din sală. Să susții vreme de o oră și jumătate un monolog în versuri atât de dificil, străduindu-te în același timp să nu ieși dintr-un personaj cunoscut, cu atâtea note caracteristice cum a fost Constantin Tănase, nu e deloc ușor, iar actorului nostru îi reușește fără efort vizibil, încheind spectacolul (cu un epilog foarte bine ales) nu vlăguit, încurcând cuvintele, renunțând la gesticulația de susținere, ci chiar cu mai multă vervă decât la început. La ieșirea din joc, trecând printre spectactori, a părut că nu face decât să mute scena în cealaltă parte a sălii.

Vă spun sincer, deci: vreme de o oră și jumătate, Constantin Tănase a revenit la viață, la Oradea, în Crown Pub. Și nu a fost deloc figura aceea sepia, cu mișcări sacadate, dintr-un interbelic idilic, ci un critic cât se poate de actual care, deși vorbea cu vorbe de acum mulți ani, critica mefient-șugubăț metehne cât se poate de actuale. Minunea, pentru a fi și crezută, trebuie văzută cu propriii ochi.


Newsletter

Buletiniştii

Asociaţia ArtEmotion
“Buletinista”
Cu: Sebastian Lupu şi Mirela Niţă Lupu

În Oradea avem un teatru. Cu o trupă românească (“Iosif Vulcan”, desigur) şi una maghiară. Ba nu. Avem două teatre. Unul românesc şi unul maghiar. Sau încă nu. Dar vom avea… Am pierdut şirul discuţiilor pe tema asta. În tot cazul, un teatru bistoş avem. Şi e adăpostit într-o clădire mândră-foc, înălţată în timp record la începutul secolului trecut. O plăcere să-i calci pragul. O plăcere pe care noi, orădenii, aproape c-am uitat-o. De mult, foarte mult timp, clădirea de care vă vorbesc e-n renovare. Aşa că membrii trupei “Iosif Vulcan”, dimpreună cu cei din trupa maghiară, îşi ţin reprezentaţiile pe unde apucă.

Dar toate astea se leagă doar tangenţial de subiectul acestei postări. Se leagă prin numele câtorva actori ai trupei locale (româneşti) care, văzând ei cum stau lucrurile la nivel oficial, au pornit într-o aventură pe cont propriu. Şi bine au făcut! I-au zis ArtEmotion acestei aventuri şi sub stindardul ei au început o serie de spectacole “populare” în locuri mai cu vad, mai aproape de spaţiul unde-s obişnuiţi oamenii recenţi să conveargă.

Aseară ne-am urnit şi noi din calmul duminical paleuan :). Ne-am gătit cum se cuvinte şi ne-am înfiinţat la Clubul Escape din Oradea, unde era anunţată o nouă reprezentaţie a “comediei romantice” Buletinista. (Am pus ghilimelele alea cu un scop.)

Şi bună decizie luarăm, vă spui pe şleau. Să explicitez:

Alegerea piesei (al cărui autor nici acum n-am reuşit să-l aflu) a fost deosebit de inspirată. Cu toate că din cele câteva elemente de fixare a subiectului (onomastica şi toponimele, în principal) rezultă c-ar fi vorba de-un spaţiu sovietic, undeva într-o gubernie uitată de lume, apropierea de zona noastră mioritică e-atât de evidentă, încât nu o dată m-a trecut bănuiala că piesa ar fi de fapt plăsmuirea unui român trăitor în Epoca de Aur. Pe scurt: Suntem într-un parc la ceas de seară, o domniţă cam năucă întâlneşte un bărbat cam grobian (sau el o întâlneşte pe ea), care bărbat – simplu şofer la o autobază, aflăm mai apoi – se străduieşte necontenit să-şi construiască biografii macho cu unicul scop de-a ajunge cu domniţa-n pat. Intervin răsturnări de situaţie, minciunile cad rând pe rând şi cei doi rămân într-un final despuiaţi de orice poleială, banale făpturi vulnerabile, singure, disperate, victime ale propriilor lor vieţi. – De aici şi ghilimelele mele de mai sus.

Jocul actorilor (soţii Sebastian Lupu şi Mirela Niţă Lupu) e condus cu pricepere, convingător, chiar dacă spre final forţa interpretativă dintâi mai slăbeşte (oboseala, pesemne). Schimbările bruşte de tonalitate, balansul dintre calm şi exploziv, dintre tandreţe şi agresivitate (fizică, dar mai ales verbală) menţin atenţia permanent trează. Cei doi formează, în chip evident, o echipă bună pe scenă, se completează şi ştiu să-şi acopere reciproc minorele scăpări. Trăgând linie, după o oră şi jumătate de joc neîntrerupt, ropotul de aplauze a fost într-adevăr binemeritat.

La final, întorcându-ne acasă, mi s-a năzărit că Buletinista este, în fapt, o parabolă. Şoferul de autobuz slobod la gură, perfid şi cu o mie de feţe, care nu-şi doreşte decât să ajungă sub fustele domniţei este chintesenţa politicianului de tip băsist, în vreme ce ea, credula dar şi iscoditoarea fiinţă-n căutare de căldura sentimentelor pure, mereu surprinsă când descoperă minciuna măscăriciului, suntem noi toţi. Întrucât nu o dată ne-am trezit plângând în tomberonul de gunoi (ca personajul ei spre capătul piesei), desculţi şi trădaţi în sentimente, timp în care cei care ne-au minţit ne potopesc cu injurii, arătându-ne cu degetul şi spunându-ne: “Voi sunteţi de vină că aţi scotocit în buzunare, proştilor! Nu eraţi voi liniştiţi dacă nu băgaţi un ochi în buletinul nostru şi nu vedeaţi cine suntem cu adevărat!”

Oricum aţi alege să vedeţi piesa însă, merită să o vedeţi. Nouă ne e clar că de-acu-n două săptămâni avem din nou întâlnire cu actorii reuniţi sub umbrela ArtEmotion, la acelaşi Club Escape. Atunci, în 13 martie, vine rândul altei piese. Gunoierul. Despre care-mi rezerv de pe-acum dreptul să vă povestesc la momentul cuvenit.

Sursa foto: www.tont.ro