Am găsit textul acesta în calculator. Nu mai ţin minte când l-am scris şi pe unde-a apărut, dacă a apărut vreodată undeva. În orice caz, acum pică bine. Am ce vă oferi ca să nu mă uitaţi până mâine. 😀

Autor cu destule cărţi traduse în limba română, Dean Koontz nu pare totuşi să se bucure de-o receptare la fel de elogioasă din partea cititorilor ca, de pildă, un Stephen King sau o Anne Rice. Motivul? Literatura lui este probabil încă greu de digerat pentru publicul român. Cu doar câteva excepţii, romanele lui se apleacă asupra unor probleme care frământa civilizaţia occidentală, care ţin de un mod de viaţă străin nouă. Cu alte cuvinte, „ciudăţeniile” pe care Koontz le alege ca subiecte şi care pentru societatea americană sunt într-adevăr „ciudăţenii”, la noi nu frapează pe nimeni. Dramele şi tramele personajelor lui nu ating la români aceeaşi coardă ca la americani.

Râurile întunecate ale inimii, tradus la noi în ’96, roman chintesenţial pentru ideologia literară a lui Koontz, a trecut ca neobservat. Mai mare vâlvă a făcut Masca (Ed. Olimp, 1993), un roman strict horror, fără prea mari pretenţii literare. Casa tunetului, apărut la aceeaşi editură Olimp, tot în ’93, a fost eclipsat de Masca, deşi cel dintâi e un roman dacă nu senzaţional, măcar excepţional construit.

Mai toate romanele lui Koontz au o puternică miză moralizatoare. Toate par gândite să slujească o atare ţintă. Şi, cu mici excepţii, toate poartă un Cuvânt înainte sau o Notă a autorului, în care acesta înfierează practici precum cele descrise în scenele tari ale romanului. Natura şi chinologia, iarăşi, se numără printre „obsesiile pozitive” ale lui Koontz. Orice carte de-a lui aţi fi citit, imposibil să nu vă amintiţi că în ea era şi un câine. Dacă nu e câinele, atunci cu siguranţă că e vorba de o persoană cu afecţiuni fizice ori mentale, excepţională însă într-un alt fel.

One Door Away From Heaven (Bantam, 2002) nu face excepţie de la aceste reguli. Mai mult, aici întâlnim atât câinele inteligent, cât şi persoana diformă. Amândoi, desigur, posedă o abilitate mentală excelentă.

Michelina Bellsong, o tânără de curând eliberată din închisoare, se duce să locuiască în tihnă alături de mătuşa ei. Acolo o întâlneşte pe Leilani, fetiţa cu o mână „uscată” din naştere şi cu proteză la un picior. Leilani se arată mult prea deşteaptă pentru vârsta ei (9 ani), o cucereşte pe Micky şi pe mătuşa acesteia, Geneva. Problemele apar însă atunci când Leilani le povesteşte despre caracterul ciudat al tatălui ei adoptiv, „pseudo-tatăl” cum îi spune ea, Preston Maddon pe numele lui adevărat. Acesta e, fără urmă de îndoială, arhetipul personajului negativ la Koontz. Seamănă cu Roy Miro din Râurile…, cu Bruno Frye din Şoapte, cu domnul Vess din Beţia sângelui (Intensity, 1995; Nemira, 2000), seamănă la o adică cu toate personajele negative ale lui Koontz.

Din fericire, felul acesta dickensian de-a crea personaje se limitează la cele negative. Personajele aşa-zis pozitive sunt construite mai complex, le este îngăduită puţină carnaţie. Un astfel de personaj este Micky. Dintre toate câte sunt prezente în One Door…, acesta reuşeşte să se desprindă din pagina tipărită şi să-şi trăiască viaţa chiar şi după ce cartea a fost închisă. Nici chiar Leilani, un personaj pe care se vede că a mizat mult Koontz, nu ajunge să „respire” atât de firesc cum o face Micky.

Romanul debutează greu. Expoziţiunea ocupă la drept vorbind mai bine de jumătate din volum. Greşeală de calcul a scriitorului? Încercarea lui de-a dinamiza uşor acţiunea, introducând când un pasaj cu detectivul Noah Farrel (care mai apare apoi abia la sfârşit, la deznodământ, atunci când va fi nevoie de el!), când unul cu dubiosul băieţel ce şi-a luat numele de Curtis şi cu câinele acestuia (iată!), numit ad-hoc Old Yeller. Acţiunea trenează, aşadar, pasaje pline de ambiguitate (mai cu seamă cele legate de Curtis) împovărează lectura, pentru a se ajunge într-un sfârşit la o rezolvare cvasi-declarativă a situaţiei.

Departe de a fi cel mai bun roman al lui Dean Koontz, One Door Away From Heaven marchează doar continuarea unei linii începute cu mulţi ani în urmă, o linie ascendentă, totuşi, în parcursul căreia romanul de faţă reprezintă, din păcate, un popas.

Ar mai fi de amintit, pentru a echilibra discursul critic, stilul cu totul şi cu totul deosebit în care Koontz alege să scrie, o manieră aparte, o frazare şi o topică deosebite. Unele pasaje par special concepute pentru a exprima lirism, pentru a încânta cititorul. Cred că în această direcţie trebuie căutat succesul romanului. Şi, în acest sens, chiar este o reuşită!