Adam Nevill şi casa bântuită


Adam Nevill― Apartment 16
Pan Books, Londra, 2010

Romanul acesta echivalează pentru mulţi cu debutul lui Adam Nevill. Deşi autorul a mai publicat un roman, în 2008, intitulat Banquet for the Damned, sub numele de Adam L. G. Nevill. Acela a trecut însă pe sub radarul multora. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Apartement 16.

Ca în cazul debutului propriu-zis, Apartment 16 e o poveste cu fantome. Continuă tradiţia lui M. R. James şi, mai recent, a lui Ramsey Campbell. Acestuia din urmă îi este, de fapt, dedicată cartea. Şi filiaţia se regăseşte chiar în materia epică, în amănunte şi repere ce ţin de back-story, nu doar în maniera de construire a intrigii. În orice caz, mi-e clar de-acum că britanicii (Nevill este un britanic get-beget!) ştiu spune o poveste cu stafii ca nimeni alţii.

Pe scurt, în inima Londrei se află Barrington House, o clădire cu trecut lung şi ilustru în care, evident, s-au petrecut lucruri misterioase. Şi-n care găsim apartamentul din titlu, păstrat neocupat multe zeci de ani şi din care, din când în când, se aud zgomote ciudate, pocnete, târşâieli, zvon de voci. Bătrânii care încă mai locuiesc în Barrington House par să ştie despre ce este vorba, însă nu suflă o vorbă nimănui.

Dintre aceşti bătrâni face parte şi Lillian, care moare subit cu puţin timp înainte să înceapă cartea. Lillian nu mai are alte rude în afara unei nepoate plecate de mult timp în SUA, o nepoată care urăşte însă zborul cu avionul şi care, astfel, îşi trimite fiica, pe strănepoata lui Lillian, să rezolve lucrurile în capitala Angliei. Odată ajunsă la destinaţie, Apryl, strănepoata, devine tot mai interesată de viaţa strămătuşii sale. Interesul i-e suscitat şi mai tare când descoperă jurnalele bătrânei şi, citindu-le, află că femeia se temea îngrozitor de ceva ce se afla în clădirea ei. Mai mult, că acel ceva o împiedica să părăsească clădirea; o împiedica pe ea şi pe alţi vecini din generaţia ei.

Aflăm până la urmă că răul ar fi pornit de la un pictor obscur pe nume Hessen, un suprarealist cu teme de inspiraţie macabră, inventatorul unui aşa-zis Vortex, viaţa de apoi, cu alte cuvinte, adevărata şi ultima destinaţie a conştiinţei umane. Acesta, după încheiera celui de-al Doilea Război Mondial, vine să locuiască în Barrington House, în apartamentul 16. Unde, aparent, realizează mai multe tablorui. Zic “aparent”, deoarece după dipariţia sa inexplicabilă nu mai rămân de la ei decât nişte schiţe în creion…

În fine, lucrurile se dezvăluie pas cu pas, apare în scenă o societate privată care cultivă personalitatea pictorului decadent, apar mărturii cum că Hessen ar fi fost adeptul lui Aleister Crowley, apare, în paralel cu povestea lui Apryl, povestea îngrijitorului de noapte al clădirii, Seth, student la Arte, asupra căruia Hessen începe să aibă o tot mai puternică înrâurire…

Deznodământul este în acelaşi timp surprinzător şi prea grăbit. Ar fi meritat o atenţie mai mare din partea autorului. Mâna sigură cu care conduce firul poveştii de la început până aproape de final pare să tremure la sfârşit, rezolvând situaţia într-o manieră deşi logică, într-un prea frânt consens cu restul cărţii.

Apartment 16 rămâne însă un roman bine scris, complex, trepindant, viu, care m-a ţinut în mreje până la ultima pagină. Dacă vreţi să gustaţi din recenta recoltă britanică a scriitorilor de horror, nu-l ocoliţi pe tânărul Adam Nevill. Ar fi, într-un fel, ca şi cum l-aţi fi ocolit pe tânărul Campbell atunci când publica The Face That Must Die.

Site-ul autorului: AICI.

Reclame

Grămada cu lecturi

Am avut cândva un plan măreţ: să scriu aici, pe blog, despre toate cărţile încadrabile la categoriile horror, fantasy, thriller, SF pe care le citesc. Carţi în engleză. Ca orice plan, şi acesta s-a dovedit mult prea ambiţios.

Acum, văzând bine că aşa stau lucrurile, ce mi-am spus? Nu-i bai, facem o însemnare cu tot ce s-a adunat restant. Nu mai scriem aşa pe larg, ne limităm la consideraţiuni generale.

Şi nu mai pierdem vremea cu introduceri inutile…

1. Anne Rivers Siddons – THE HOUSE NEXT DOOR

Am cartea asta de câţiva ani buni. De când am citit despre ea laudele lui King din Danse Macabre. Nu stau să caut citate elocvente de acolo – deşi aşa am vrut să fac, când încă mai credeam că planul de care vorbeam la început este realizabil. În fine… Am citit abia acum cartea. Ce să spun? Simpăticuţă, frumos scrisă, palpitantă la început, dar niţel plicti mai încolo. Într-un cartier rezidenţial, într-un loc până de curând frumos înverzit, cineva clădeşte o casă. Vecinii de alături urmăresc totul. (Cartea e scrisă de tanti din vecini.) Fazele bântuirii, aşa s-ar putea subintitula cartea. Are trei părţi, fiecare aparţinând unei familii care locuieşte în casa cu pricina. Inutil de spus că toate o sfârşesc rău. – De citit pentru împătimiţii poveştilor cu case bântuite. Sincer, aleg oricând Harrow-ul lui Clegg… dar ajungem la asta mai încolo.

2. Ramsey Campbell – THE PARASITE

Roman din categoria Rosmary’s Baby. Adică e cu vrăji, cu blesteme, totul într-o atmosferă de ani ’80, prin Anglia. Logic, doar e Ramsey Campbell. Acţiunea se derulează lent, tensiunea se adună greuţ, indiciile sunt introduse cu parcimonie. Rose şi soţul ei scriu cărţi despre filme. Duc o viaţă liniştită, sunt o familie echilibrată. Până când Rose începe să aibă… probleme. Ceva din trecut se întoarce. Şi Rose se transformă în Sherlock Holmes, căutând să priceapă ce se întâmplă cu ea. Ce descoperă e puţin spus bizar. Aţi auzit de Aleister Crowley? Ei, ăsta ar fost mic copil. – Mie-mi place Campbell cum îmi place şi Straub. E ceva mai greu de gustat la început, dar când te-a prins – prins eşti.

3. Matthew Costello – UNIDENTIFIED

Cărticică onestă, se citeşte repede, are câteva momente bune, dar nu străluceşte prin nimic. De altfel, nici nu mai ţin minte ce s-a întâmplat pe-acolo. Parcă cineva descoperise un portal al răului şi oameni din toate colţurile lumii sunt aleşi de Cârmuire să vină şi să presteze muncă voluntară în folosul omenirii. Parcă… Primul Costello cu care m-am confruntat – şi ultimul.

4. Tim Lebbon – THE EVERLASTING

Nu ştiu, zău, ce mă aşteptam de la Lebbon. Dar e clar că mă aşteptam la mai mult. Şi The Everlasting chiar a pornit bine. În scurt timp însă totul a luat o turnură cum mie nu-mi prea place. Cam ca Edward Lee în City Infernal. Planului uman îi este suprapus cu brutalitate un plan fantastic. Dialoguri nereuşite, descrieri cam din părţi, în schimb acţiune, acţiune, acţiune. Un Costello ceva mai răsărit. Mai încerc un Lebbon la anul şi dacă tot sentimentele astea le voi avea… pa şi pusi!

5. Robert McCammon – BOY’S LIFE

Ei, da. Asta numesc eu carte bună! Atmosferă, personaje, tramă, tot ce vrei. Şi mână de prozator cu oase tari. Nici n-aş şti de unde să încep, dacă ar trebui să vorbesc aplicat despre romanul ăsta. E-o lecţie de viaţă, e-o poveste de copilărie, de-un roman iniţiatic, e-un It cu faţă umană. Avem, adică, monştri, avem încercări temerare, avem un băieţel care învaţă cu ce se mănâncă lumea oamenilor mari (şi dovedeşte, fie vorba între noi, mai mult curaj decât toţi adulţii la un loc), dar avem şi o doză de inefabil pe care doar înlănţuirea de detalii concrete, sentimente, întâmplări îl poate defini cât de cât. Musai de citit, musai-MUSAI. Zece cu coroniţă.

6. Michael Laimo – ATMOSPHERE

Ţin minte că romanul ăsta l-am mai început acu vreo 3 ani. L-am abandonat din cine ştie ce pricină. Ei bine, acum m-am încăpăţânat şi l-am dus la sfârşit. M-am încăpăţânat, subliniez. Fiindcă e vorba de-o carte taaare slabă. Bine, e şi roman de debut, deci să zicem… Dar e taaaaaare slabă, zău aşa. Un poliţai care, deşi are câteva zile libere, porneşte să investigheze o moarte suspectă întâmplată pe aleea din apropierea casei sale. Sigur că lucrurile o iau razna, e implicată până la urmă şi fică-sa, se ceartă omul cu şefii, o ia haiduceşte pe cont propriu, se infiltrează în tabără adversă… Tot tacâmul. Dar extrem, extrem de prost scris. Se simte la tot pasul că autorul s-a căznit să aşeze cuvintele pe pagină. N-o recomand nimănui.

7. Brian Lumley – NECROSCOPE II: VAMPHYRI!

Eu behăi cu fiece ocazie despre cât de miştp scrie Lumley, cât de bine s-ar vinde în România, ce serii faine de cărţi a scris, bla-bla-bhe-bhe… O spun încă o dată: Seria Necroscope are de toate – spionaj-contraspionaj, vampiri, supranatural, istorie, România, Transilvania, români, câţiva ruşi, alţi români… Prin ’96 (să fi fost), am găzduit vreo 2 luni un scoţian venit să ne ţină cursuri de vară. Şi Iain Campbell, căci aşa-l chema, şi-a adus cu el 2 romane de Brian Lumley, ca să aibă lecturi în temă. Alegere mai mult decât inspirată. Citiţi-l pe Lumley şi convingeţi-vă.

8. Tom Piccirilli – A CHOIR OF ILL CHILDREN

Altă deziluzie. Câte-am citit despre Piccirilli, câte premii a luat, cât tam-tam… Ei, fâs! Cel puţin cu romanul ăsta. „We move in spasms” în sus şi „We move in spasms” în jos. O familie foarte bogată, undeva în Sud. Fratele povestitor, 3 fraţi siamezi (uniţi la nivelul capului) şi toată distribuţia de localnici. Chestii bizare, o poveste din trecut cu un băiat ucis pe marginea râului, acolo unde acum apare o fată aparent mută, „we move in spasm” din nou, intră în scenă o ceată de motociclişti, povestitorul se mai dă în bărci cu nişte slujnice… Şi pac, se gată cartea. „We move in spasm”. Genial, ce să spun! „The master of the southern gothic” my ass.

9. Jack Ketchum – THE LOST

Ketchum a devenit mai nou febleţea celor de la Hollywood. I s-a ecranizat The Girl Next Door, apoi Red, iar acum – de curând – ăsta, The Lost. Toate trei cărţile se bazează pe spargerea tabuurilor. În prima, nişte băieţi duc în beci, cu consimţământul mamei, pe frumuşica fetiţă din vecini şi o supun, cu consimţământul mamei, la tot soiul de perversiuni sexuale. În a doua, o ceată de băieţi împuşcă for fun căţelul unui localnic retras, aflat la pescuit, după care localnicul porneşte într-o cruciată personală de pedepsire a lor. Iar în a treia, asta, The Lost, un tip omoară două tipe în pădure. Fiindcă i s-a părut lui că alea-s lesbi. Şi şi-a zis că-i phun să omori două lesbi. După câţiva ani, băiatul o încurcă. Doi poliţai bătrâni îi vin până la urmă de hac. Banal, if you ask me, dar scris în stilul mişto al lui Ketchum, totul capătă alt aspect. Plus că în The Lost ăsta povestea se suprapune sfârşitului anilor ’60 şi poveştii masacrării de adeptele lui Charles Manson a soţiei lui Polanski. O să mai vreau Ketchum.

10. Douglas Clegg – NIGHTMARE HOUSE

Vă ziceam la început de case bântuite mai fain descrise decât aia din The House Next Door. Ei bine, Harrow a lui Clegg e pe primul loc. Iar în Nightmare House aflăm cum a început totul, fiindcă e romanul care deschide seria. Ei da, aici chiar avem poveste gotică. Subterane prăfuite, statui mişcătoare, zăngănit de lanţuri, năluci sub clar de lună, moşteniri sângeroase… totul updatat şi infuzat cu sevă contemporană. Iar ca bonus volumul de faţă cuprinde nuvela Purity, un omagiu în cheie gay adus de Clegg lui Lovecraft cu al său Dagon. Plăcut mult.

11. Bryan Smith – DEPRAVED

De departe cea mai plăcută surpriză din calupul acesta. Am spus surpriză, excluzându-l deci pe McCammon, care mă aşteptam să fie de nota 10. Cu coroniţă, cum spuneam. Depraved e genul de roman horror total. Spectaculos, sângeros, scârbos, îngrozitor… Continuaţi voi cu epitetele. I se aplică orice vă trece prin gând. Aici avem povestea unor sărmani ghinionişti căzuţi în capcana locuitorilor dintr-o localitate uitată de lume. Locuitori capabili de orice. De canibalism, în primul rând. Căci ei au nevoie de oamenii ăştia fiindcă se apropie o sărbătoare anume, când ei au de adus ofrande. Numai că eroii noştri nu se dau bătuţi uşor. Ripostează. Şi uite aşa începe spectacolul. Sex, sânge şi orori. Mult sex, mult sânge şi orori cu toptanul. Mi-a plăcut fără rezerve, de ce să vă mint? Bryan Smith chiar că-i scriitorul de horror fără niciun tabu asupra lui. Vi-l recomand.