Arhive pe etichete: Mihail Gălăţanu

Bookfest 2009, partea 1 din 2

Am tot amânat să scriu despre prima mea participare la un târg de carte, Bookfest 2009, dacă vrem să fim mai clari. Lucru explicabil, de altfel. Despre ceva plăcut şi frumos îmi vine întotdeauna mai greu să scriu/vorbesc decât despre ceva neplăcut. Poate pentru că placutul şi frumosul mi se par lucruri fireşti, de la sine înţelese, care nu necesită explicaţii.

Pe de altă parte, când aştepţi mai mult să-ţi dai cu părerea despre ceva eşti în avantaj. Între timp au apărut o sumedenie de mărturisiri, de impresii, cu foto şi video cu tot. Aşa că, de câte ori se va ivi ocazia, am să vă redirecţionez spre locurile cu pricina şi eu am să mă mărginesc să vă povestesc despre oamenii minunaţi cu care am avut ocazia să mă văd faţă în faţă. Pentru această postare, doar zilele de până la weekend. Presimt că am să mă lungesc cu vorba…

Cum am descins în capitală, după un drum lung la bordul nacelei Solenza a Ursului de la Millennium Press, l-am întâlnit pe deja celebrul Bebe chiar în locul în care el se lăfăie ca peşte în apă: ghereta lui cu cărţi din Unirii. A urmat apoi întâlnirea cu cele două pisici (fără nume!) proaspăt tunse ale lui Bebe. Vedeţi aici imagini cu una dintre ele, surprinse de mine şi de Kyo (la care voi ajunge în curând).

A doua zi, la prima oră aveam stabilită o întâlnire cu Mike Haulică. Provincial ajuns în ombilicul naţiei, fără o călăuză destoinică nu puteam ajunge la ciupercăria Romexpo. Ne-am strâns mâna, ne-am pupat, ne-am recunoscut din poze. Mike mi-a arătat Pistolarul lui King, pe care l-am recunoscut tot din poze. Am sporovăit tot drumul (nici mai mult, nici mai puţin de o oră încheiată, vai!), trăind senzaţia regăsirii după mult timp cu un bun prieten, iar la destinaţie am dat peste Ursul care radia de mândrie în mijlocul standului Millennium Press încă gol, dar cu potenţial mare. După o scurtă punere la cale a planului de bătaie, ne-am îmbarcat toţi trei în nacela sus-pomenită şi drumul (prin Bucureşti!) a fost al nostru (vorba vine). Bricostor, Praktiker, Ikea. După mobilier, placaje, corpuri de iluminat, perdele.

A doua parte a zilei l-a adus lângă noi şi pe la fel de celebrul fan SF Voicunike. O persoană vioaie, ageră ca o zvârlugă, cu o soluţie pentru orice problemă, omul care ştie să facă din şurubelniţă ciocan (talk about SF). Citiţi aici ce peripeţii a avut el de trăit alături de Big Bear în misiunea de aducere a vechiului mobilier de la locul de depozitare. Vă mărturisesc că la întoarcere jovialul Voicunike, acum asudat şi cu nervii puşi pe moaţe, m-a făcut să dau un pas în spate.

Până la urmă ziua a fost o reuşită, standul s-a făurit ca prin minune, iar noi ne-am retras undeva în centrul vechi, la o terasă, având-o acum alături şi pe Dreaming Jewel.

A treia zi, prima zi de târg, toată ziua în stand. Vă trimit tot la Urs pe blog, fiindcă el a ţinut un jurnal în timp (cvasi-)real şi-o să prindeţi mai bine feelingul de la el. Eu vă spun doar că aceasta a fost ziua în care i-am întâlnit pe soţii Ghidoveanu, două persoane care respiră acelaşi aer şi par răsăriţi din aceeaşi sămânţă. Tot miercuri a fost şi ziua în care m-am regăsit cu Robi Şerban, aşezat cu standul în zona tampon dintre Millennium Press şi Tritonic. Cu Robi am apucat să discut niscai chestiuni arzătoare în perioada aceea, legate de evenimentele neplăcute aflate în derulare acasă, la Oradea, la revista Familia. S-a crucit el cum m-am crucit şi eu cu două zile în urmă, când am primit vestea prin telefon la două secunde după ce am pus piciorul pe asfaltul bucureştean. O altă întâlnire mult aşteptată a fost cea cu Lucian Dan Teodorovici. Cu Lucian am conversat prin mail ani la rând şi întotdeauna am trăit sentimentul că ne ştim de-o viaţă. Şi sentimentul s-a dovedit adevărat. Chiar dacă el spune că e vorba doar de-o jumătate de viaţă. 🙂

A, şi echipa Tritonic, să nu uit de ea. Începând cu Bogdan Hrib, pe care-l vedeam pentru a doua oară, şi continuând cu Mirela Neculcea, obosită şi tracasată încă din prima zi, dar totuşi veselă, aşa cum mi-o închipuiam.

Şi încă un A! După o colaborare foarte bună pe când era secretar de redacţie la Curtea Veche, Sanda Andronache, acum secretar de redacţie la Meteor Press (standul de peste „drum” de Millennium Press), s-a dovedit a fi exact persoana pe care mi-o imaginam: deschisă, veselă, pe-o lungime de undă cu mine. O încântare să stai de vorbă cu ea!

Seara primei zile de Bookfest a însemnat şi prima noastră adăstare la restaurantul Giotto din Colentina. Şi cum orice lucru nou merită fixat în memorie prin ceva anume, acum a fost vorba de întâlnirea cu Ona Frantz. Luată ca din oală (adică de sub duş!), Ona a venit numai un zâmbet şi-a însufleţit atmosfera. Nu în ultimul rând cu povestea inenarabilă a transliterării în limba română a cuvântului idiş tchotchka. Dacă-mi va cere cineva să aplic un cuvânt întregii mele şederi la Bucureşti, atunci acela ar fi fără umbră de îndoială „şoşca”. 😀

A patra zi, a doua zi de târg. Întâlnire cu alţi doi oameni dragi. Vlad Puescu şi Ana Antonescu. Ambii şi amândoi de la Nemira. Aceeaşi poveste: conversaţii îndelungi şi timp îndelungat pe mail, dar never ever discuţii faţă-n faţă. Aceeaşi concluzie: doi oameni minunaţi cu care ţi-e tot dragul să discuţi. La o bere, în cazul de faţă. Mai spre seară, deşi mă avertizase că joi nu va fi bun de nimic, şi asta fiindcă avionul care-l aducea în ţară îl lăsa la sol taman miercuri noapte, m-am (re)văzut pe fugă (aiurea: am stat mai bine de-o juma’ de oră la poveşti, la intrarea în Pavilionul 14) cu Bogdan Suceavă. Acelaşi tezaur de poveşti, aceeaşi poftă de viaţă. Invitaţie reînnoită de-a participa la lansarea Asylant-ului lui Liviu Bârsan, la Curtea Veche, vineri. Pentru a nu lungi suspansul şi pentru a-mi pune cenuşă în cap chiar acum, spăşit vă spun că n-am ajuns la lansarea cu pricina. 😦 După-masa a ajuns în târg şi Kyo, cu care am dat prima raită pe la standuri (aici sunt câteva dintre fotografiile pe care Kyo le-a făcut cu acea ocazie), reuşind performanţa de-a ne pierde de Cristina, sor-mea venită-n Bucureşti să-şi susţină soţul la o serie de concerte la care el, Noris, avea de cântat alături de A. G. Weinberger. 🙂

Seara, cum altfel, la Giotto. Acum în număr şi mai mare. Ni s-a alăturat Cristi, cel mai destoinic bookseller din câţi cunosc, omul cu nas fin la ce merge şi ce nu pe piaţa de carte autohtonă. Discuţii aplicate, soluţii inteligente. După o vreme a apărut şi CapricornK13, dar cu ea n-am stat de vorbă ca lumea (deşi puţin, regret asta) decât sâmbătă.

A cincia zi, a treia de târg. Întâlnit finally cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Discutat despre proiecte viitoare legate de Polirom, despre Pistolarul lui King (îl avea pe masă, împreună cu Iureşul săbiilor), băut bere. Mai încolo, făcut cunoştinţă cu Cezar-Paul Bădescu, deşi schimbat doar fix 2,5 vorbe. Nu-i bai, rămâne pe altă dată. Făcut cunoştinţă şi cu Florin Lăzărescu, dar cum mă grăbeam să ajung la lansarea omnibusului Mladin al lui George Arion la standul Tritonic, am amânat sine die o discuţie mai lungă. C-P B şi F. Lăzărescu intră, deci, la categoria „regretele Bookfest”. Tot la masa noastră de „lucru” era şi Lorena Lupu, dar cu ea am putut sta mai bine la poveşti ziua următoare, după lansările de la Millennium Press şi Nemira. A, şi musai să nu uit de Liviu Radu, care a ţinut să mă urecheze cu suflet bun pentru câteva scăpări de traducere din Casa întunericului.  Da, recunosc, aşa este, n-am să mai fac. Respectele mele şi felicitări pentru admiterea în USR! Mai departe, revedere bucuroasă cu George Arion (luat autograf pe ditamai cărţoiul!) şi întâlnire pe fugă cu Mihail Gălăţanu. Şi asta din urmă tot la categoria „regrete” intră. 😦

Seară la Giotto. Seară scurtă, am zis noi, frânţi de oboseală. Aş! Tot la 4 şi ceva am pus capul pe pernă, după o încercare eşuată de a-mi lua notiţe pentru cuvântările ce mă aşteptau a doua zi.

Sfârşitul primei părţi

Garda sus!

Devine deja un obicei. – A ieşit nr. 3 al Familiei. Iată aici cele câteva dări de seamă despre ce-am mai citit în ultima vreme. Alea de la Camera de gardă.

(Pe această cale ţin să-i comunic Cronicarului de la România literară că textuleţele mele din Familia nu sunt decât simplele păreri ale unui simplu cititor, nicidecum „cronicile literare” ale unui „[tânăr] critic”. Niciodată nu voi avea trufia de-a mă împăuna cu acest titlu. Pentru a pricepe de ce spun toate acestea, daţi clic aici şi vedeţi ultima însemnare de pe pagină.)

*

Simfonia erotică

Mihail Gălăţanu, Stradivarius, Ed. EuroPress, Bucureşti, 2008

 Am căutat şi n-am găsit. Am căutat ecouri la această carte şi n-am găsit niciunul. Le-am căutat pentru că eram curios să văd dacă şi altora le-a plăcut la fel de mult ca mie. Se pare însă că nimeni nu s-a învrednicit să scrie despre Stradivariusul lui Mihail Gălăţanu.

Încerc eu o scurtă impresie de lectură, deci.

O proză surprinzător de erotică – un erotism diafan, sugerat, muzical. O frază ca un arpegiu, cu suişuri şi coborâşuri, cu ritm şi tempo. Se simte o migală deosebită, cu toată senzaţia de text aluvionar. Vorbesc de migala, rigoarea subconştientă a poetului, a celui care vede cu doi-trei paşi dincolo de sensul prim al fiecărui cuvânt. Iată o mostră: „Şi, în fond, cît de nespus de erotic este să cînţi la oboi, de pildă. Să sufli în drîmbă. Să cînţi din frunză. Frunza nu e erotică? Şi poate că o faci din foame. Cînţi, de foame, la frunză. Vorba cîntecului popular, zicătpare de lume: «Dacă viaţa-i strîmbă, mai bine cîntă din drîmbă.» «Dacă-i mică, cine-o mai rădică?» Sau, bunăoară, din solz de peşte. Îţi poţi închipui ceva mai erotic? Contact direct. Papile-camee. Gură-deschizătură. E, de fapt, contactul între două guri.” etc.

Cu o scriitură atât de… delicioasă, aproape că nici nu mai contează firul narativ. Căci Stradivarius este o simfonie, nu o operă simfonică. Şi fiind asta tot ce trece de nivelul acustic (a se citi „poetic”) este simplu eşafodaj.

 Multe octave

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, Colecţia Fiction LTD, Iaşi, 2008

 Am vrut, zău că am vrut din tot sufletul să-mi placă Zilele regelui, a treia carte a lui Filip Florian. A stârnit reacţii atât de pozitive, uneori aproape extatice, încât mi-am spus că nu poate fi decât o capodoperă. Şi aşa o fi, nu zic nu, însă nu şi pentru mine.

Este fără doar şi poate o reuşită stilistică. Este o demonstraţie de măiestrie a artei cuvântului. Numai că pe mine toată această demonstraţie nu m-a convins. N-a reuşit să mă prindă în mreje, să mă vrăjească. Tot timpul m-am simţit dator să admir întorsătura frazei, potriveala cuvintelor. Calofilia cred că ar defini cel mai bine Zilele regelui. O armonie căutată, conştientă de sine, scop în sine şi, pe de altă parte, o poveste cu nimic ieşită din comun, o încâlceală genealogică aproape telenovelistică, paranteze lungi care nu ajută firul textului să meargă mai departe, ci oferă doar prilej autorului de a-şi demonstra excelenta (şi excedenta!) mânuire a limbii române. Până la urmă, impresia generală pe care mi-a lăsat-o este aceea a unei orchestraţii muzicale simplissime, dar de care interpretul vocal profită pentru a demonstra nesfârşitele octave pe care le poate atinge.

Sau poate că nu sunt eu cititorul potrivit pentru proza lui Filip Florian.

 Două familii rivale

Zadie Smith, Despre frumuseţe, trad. de Alina Scurtu, Editura Leda, Colecţia „Maeştrii Leda”, Bucureşti, 2008

 Roman foarte premiat (Somerset Maugham şi Orange pentru Literatură în 2006 şi nominalizat, în 2005, la Booker), o autoare britanică de culoare foarte bine văzută în lumea literelor de pe toate continentele. Două premise care te fac oricând să citeşti o carte. Şi am citit-o.

Şi m-a încântat de-a dreptul. Nu de la început, recunosc, a fost nevoie de câteva zeci de pagini (presupun că de vină pentru asta e şi imaginarul meu de alb caucazian: mi-a fost extrem de greu să fac distincţia între personajele albe şi cele de culoare), dar odată ce am prins ritmul nu am mai putut-o lăsa din mână.

Avem povestea a două familii din middle-upper class, una în Anglia şi cealaltă în America. Capii celor două familii sunt duşmani de moarte, însă cei din rândurile inferioare, copiii şi mamele, nu împărtăşesc animozitatea taţilor. Dimpotrivă, fiul familiei Belsey, cei din America, se îndrăgosteşte de fiica familiei Kipps, cei din Anglia. Mai mult, doamnele celor două familii se împrietenesc şi ele. Orgoliul masculin şi cel profesional – atât Howard Belsey, cât şi Monty Kipps sunt profesori universitari – declanşează la un nivel de lectură intriga. Nivelurile sunt însă multiple. Avem în Despre frumuseţe şi o poveste de infidelitate (Howard îşi înşeală soţia mai întâi cu o asistentă personală, apoi chiar cu Victoria Kipps, fiica duşmanului său de moarte şi cea de care fiul lui fusese îndrăgostit), avem în acelaşi timp şi povestea tinerilor neglijaţi, şi problema rasială, şi intriga de campus. Toate înglobate într-un text echilibrat, bine scris şi tradus (de Alina Scurtu), cu dialoguri inteligente, care reuşesc performanţa de-a nu se transforma în peroraţii teatrale.

Una peste alta, Despre frumuseţe nu se poate încadra decât la categoria „lecturi recomandate”.

 Epigonul lui Barker

Edward Lee, Oraşul infernului, trad. de Sorana Graziella Cornea, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2008

 Edward Lee umblă vorba printre cunoscători că ar fi o vedetă a genului horror nord-american. Un vrednic urmaş al lui Lovecraft marcat puternic de influenţa lui Clive Barker. Oraşul infernului (City Infernal, în original) este primul lui roman pe care îl citesc. Şi sunt toate şansele să fie şi ultimul.

Acţiunea se poate rezuma doar reamintind titlul: Oraşul infernului. Aici încep şi aici se opresc toate drumurile, toate intenţiile autorului. Cum-necum, eroii trebuie să ajungă în acest oraş infernal, o metropolă în care toate fărădelegile sunt lege şi unde domnia răului este de nezdruncinat. O metropolă bine pusă la punct, organizată ierarhic, cu reguli proprii. Metropola aceasta se numeşte, cum altfel, Mefistopolis.

Pot spune cu mâna pe inimă că imaginaţia (prin asta înţelegând şi „originalitatea”) autorului nu se face văzută nici măcar o clipită. Edward Lee n-a făcut decât să compileze mai multe surse (Infernul lui Dante este cap de listă!) şi să ne prezinte o lucrare pe care şi acum mă mir că am citit-o până la capăt. Clive Barker, un adevărat creator de lumi şi un deschizător veritabil de drumuri în horror-ul mondial, n-are a se teme cu nimic. Cu excepţia, poate, unui Douglas Clegg ori a unui Jack Ketchum, valul (încă) nou de scriitori dark bâjbâie în… beznă.