Când faci acelaşi lucru o perioadă lungă de timp nu se poate să nu dezvolţi anumite – să le zicem blând – obişnuinţe. Asta ţine de logica elementară. Să vă spun, dară, care-s ale mele, în ceea ce priveşte munca de traducător.

Prima mea cioacă ţine de locul unde lucrez.

Deşi am o rezistenţă destul de mare la monotonie, once in a blue moon simt nevoia cruntă de a schimba locul de desfăşurare a „acţiunii”. Şi-n momentul de faţă am trei variante. Prima: în biroul de la etaj, acolo unde mi-am mutat şi biblioteca şi unde se află desktop-ul conectat direct la internet. Fără doar şi poate, acela e locul cel mai comod. Am scaun ergonomic, masă cu suprafaţă mare de lucru, lumină din două părţi (geamul din faţa mesei şi uşa din lateral, care dă în balcon), toate cărţile de care aş avea nevoie sunt la îndemână, plus că legătura la internet zbârnăie, acolo. Calculatorul însuşi e mai puternic, cu spaţiu de depozitare mai generos. Din păcate, cel mai mare inconvenient e tastatura. Obişnuit fiind cu laptopul (până acum câteva luni lucram exclusiv pe el, chiar şi în acest birou), în zadar schimb tastaturile – am 3 la număr – că tot simt o piedică între mine şi textul de pe ecran. Butonez deseori aiurea şi atenţia sporită pe care trebuie să o acord tastării în sine îmi îngreunează munca. A doua variantă: masa din bucătărie. Adică unde mă aflu în clipa de faţă. Cu toate că ar trebui să fie un spaţiu mai larg, nu atât de izolat ca biroul, acum aici mă simt cel mai protejat. Lucrez pe laptop – şi degetele cunosc, deci, amplasarea exactă a tuturor tastelor. Am legătură la internet, deşi o mai pierd din când în când: reţeaua din casă e pe router wireless montat în biroul de sus, adică destul de departe, şi dacă trag laptopul spre un anumit colţ al mesei mă pot trezi că rămân fără semnal. Asta nu mă incomodează, totuşi, foarte tare. În momentul de faţă, cum spuneam, acesta este locul ideal. Pentru o bucată de vreme, cel puţin. Întrucât am la dispoziţie o a treia variantă: canapeaua din living. Şi acolo lucrez pe laptop, însă odată instalat acolo trebuie să-mi iau adio de la internet. Ceea ce, să fim sinceri, poate constitui un avantaj. Dispare bruiajul şi creşte – teoretic – productivitatea. Zic teoretic deoarece unele texte pe care le am de tradus pot să necesite îndelungi pauze de documentare pe internet. (Iar cartea la care lucrez acum chiar necesită.) Totuşi, în living, cu laptopul aflat în poziţia din numele său (adică-n poală, pe un dicţionar Leviţchi mare, pentru stabilitate), beneficiez de confort sporit.

Pe lângă aceste variante domestice a existat la un moment dat şi o variantă „în deplasare”. Pe când redacţia Familia era găzduită de vechea casă a lui Iosif Vulcan, era o plăcere să car laptopul după mine, să mă instalez la masa mea din a doua încăpere a redacţiei (unde mai avea birou doar Miron Beteg şi eram astfel feriţi de vizitele oricui, destinaţia lor principală fiind prima încăpere, acolo uite-i întâmpinau Ioan Moldovan, Traian Ştef şi Ion Simuţ) şi să traduc nestingherit ore întregi. Situaţia s-a schimbat însă odată cu mutarea noastră înapoi de celălalt mal al Crişului, într-un spaţiu altminteri foarte aerisit, însă care inhibă-n mine avântul muncitoresc. 🙂

Şi ajungem astfel la cealaltă cioacă personală. Am mai amintit de ea acum câţiva ani într-o postare, dacă nu mă-nşel. E vorba de cum arată lucrurile pe ecranul computatorului.

Pornind de la tema de Windows, trecând prin intensitatea luminii emanate de display şi ajungând la chichineţe precum dimensiunea fontului folosit în Word. Şi în cazul ăsta am observat câteva etape care se succed ciclic. Prima ţine de simplitate. Windows cum l-a făcut Bill Gates, cu tema-mamă de XP, totul pe albastru, Word albastru şi el, pagină albă, A4, margini normale, font Times New Roman de 12, uneori aliniere stânga-dreapta, cel mai adesea doar stânga. Dar asta nu ţine mult, aşa că trec la varianta neagră. Adică trag draperia, fac beznă totală şi las doar literele să pâlpâie albe într-un Word cu margini întunecate şi foaie cu fundal negru. Windows-ului, asemenea, îi dau haine tuciurii, îmbrăcându-l cu o temă specială. Pentru a sublinia importanţa textului, adopt fonturi ceva mai mari şi mai groase (vezi Bookman Old Style de 14, pagină cu paspartu mare).  Imediat după aceasta vine varianta de mijloc. Cea pe care o folosesc acum. Adică: Windows aproape clasic, albastru dar cu wallpaper prezentând coperta cărţii la care lucrez, Word negru, DAR pagină albă şi font ceva mai strâns, acelaşi Bookman Old Style de 14, să zicem, însă la o scară de 80%.

Sigur că variantele acestea nu-s nici ele bătute în cuie. Pentru scurte perioade intermediare experimentez cu tot  soiul de alte setări. Chiar şi aşa, experienţa m-a învăţat că cele prezentate mai sus reprezintă, în fapt, o regulă.

Ciudăţenii? Nu ştiu. Eu, unul, sunt liniştit. Vocile îmi spun că sunt normal. 😀