Arhive pe etichete: Dean Koontz

Koontz şi uşa raiului

Am găsit textul acesta în calculator. Nu mai ţin minte când l-am scris şi pe unde-a apărut, dacă a apărut vreodată undeva. În orice caz, acum pică bine. Am ce vă oferi ca să nu mă uitaţi până mâine. 😀

Autor cu destule cărţi traduse în limba română, Dean Koontz nu pare totuşi să se bucure de-o receptare la fel de elogioasă din partea cititorilor ca, de pildă, un Stephen King sau o Anne Rice. Motivul? Literatura lui este probabil încă greu de digerat pentru publicul român. Cu doar câteva excepţii, romanele lui se apleacă asupra unor probleme care frământa civilizaţia occidentală, care ţin de un mod de viaţă străin nouă. Cu alte cuvinte, „ciudăţeniile” pe care Koontz le alege ca subiecte şi care pentru societatea americană sunt într-adevăr „ciudăţenii”, la noi nu frapează pe nimeni. Dramele şi tramele personajelor lui nu ating la români aceeaşi coardă ca la americani.

Râurile întunecate ale inimii, tradus la noi în ’96, roman chintesenţial pentru ideologia literară a lui Koontz, a trecut ca neobservat. Mai mare vâlvă a făcut Masca (Ed. Olimp, 1993), un roman strict horror, fără prea mari pretenţii literare. Casa tunetului, apărut la aceeaşi editură Olimp, tot în ’93, a fost eclipsat de Masca, deşi cel dintâi e un roman dacă nu senzaţional, măcar excepţional construit.

Mai toate romanele lui Koontz au o puternică miză moralizatoare. Toate par gândite să slujească o atare ţintă. Şi, cu mici excepţii, toate poartă un Cuvânt înainte sau o Notă a autorului, în care acesta înfierează practici precum cele descrise în scenele tari ale romanului. Natura şi chinologia, iarăşi, se numără printre „obsesiile pozitive” ale lui Koontz. Orice carte de-a lui aţi fi citit, imposibil să nu vă amintiţi că în ea era şi un câine. Dacă nu e câinele, atunci cu siguranţă că e vorba de o persoană cu afecţiuni fizice ori mentale, excepţională însă într-un alt fel.

One Door Away From Heaven (Bantam, 2002) nu face excepţie de la aceste reguli. Mai mult, aici întâlnim atât câinele inteligent, cât şi persoana diformă. Amândoi, desigur, posedă o abilitate mentală excelentă.

Michelina Bellsong, o tânără de curând eliberată din închisoare, se duce să locuiască în tihnă alături de mătuşa ei. Acolo o întâlneşte pe Leilani, fetiţa cu o mână „uscată” din naştere şi cu proteză la un picior. Leilani se arată mult prea deşteaptă pentru vârsta ei (9 ani), o cucereşte pe Micky şi pe mătuşa acesteia, Geneva. Problemele apar însă atunci când Leilani le povesteşte despre caracterul ciudat al tatălui ei adoptiv, „pseudo-tatăl” cum îi spune ea, Preston Maddon pe numele lui adevărat. Acesta e, fără urmă de îndoială, arhetipul personajului negativ la Koontz. Seamănă cu Roy Miro din Râurile…, cu Bruno Frye din Şoapte, cu domnul Vess din Beţia sângelui (Intensity, 1995; Nemira, 2000), seamănă la o adică cu toate personajele negative ale lui Koontz.

Din fericire, felul acesta dickensian de-a crea personaje se limitează la cele negative. Personajele aşa-zis pozitive sunt construite mai complex, le este îngăduită puţină carnaţie. Un astfel de personaj este Micky. Dintre toate câte sunt prezente în One Door…, acesta reuşeşte să se desprindă din pagina tipărită şi să-şi trăiască viaţa chiar şi după ce cartea a fost închisă. Nici chiar Leilani, un personaj pe care se vede că a mizat mult Koontz, nu ajunge să „respire” atât de firesc cum o face Micky.

Romanul debutează greu. Expoziţiunea ocupă la drept vorbind mai bine de jumătate din volum. Greşeală de calcul a scriitorului? Încercarea lui de-a dinamiza uşor acţiunea, introducând când un pasaj cu detectivul Noah Farrel (care mai apare apoi abia la sfârşit, la deznodământ, atunci când va fi nevoie de el!), când unul cu dubiosul băieţel ce şi-a luat numele de Curtis şi cu câinele acestuia (iată!), numit ad-hoc Old Yeller. Acţiunea trenează, aşadar, pasaje pline de ambiguitate (mai cu seamă cele legate de Curtis) împovărează lectura, pentru a se ajunge într-un sfârşit la o rezolvare cvasi-declarativă a situaţiei.

Departe de a fi cel mai bun roman al lui Dean Koontz, One Door Away From Heaven marchează doar continuarea unei linii începute cu mulţi ani în urmă, o linie ascendentă, totuşi, în parcursul căreia romanul de faţă reprezintă, din păcate, un popas.

Ar mai fi de amintit, pentru a echilibra discursul critic, stilul cu totul şi cu totul deosebit în care Koontz alege să scrie, o manieră aparte, o frazare şi o topică deosebite. Unele pasaje par special concepute pentru a exprima lirism, pentru a încânta cititorul. Cred că în această direcţie trebuie căutat succesul romanului. Şi, în acest sens, chiar este o reuşită!

Fără hodină

Mno, hai să terminăm odată cu planurile de viitor. The future is now, so let’s make it happen.

Am în dreapta mea acum, când aştern rândurile astea, mai multe cărţi despre care am tot vrut să scriu şi cu vrutul am rămas. Sunt lecturi de prin noiembrie şi decembrie 2010. De-atunci am mai citit câteva cărţi, fapt ce a făcut ca multe din amănuntele ăstora de care zic acum să se cam şteargă. Da’ nu-i bai, v’o doo-trii cuvinte tot oi găsi de spus despre dânsele.

Încep cu un roman publicat de Dean Koontz chiar anul trecut. RELENTLESS, îi zice – de unde şi titlul postării de faţă. 😉

Agreabilă lectură. Asta-mi vine-n gând întâi şi-ntâi, amintindu-mi cartea. Nu cred că autorul s-a spetit prea tare scriind-o. A pornit, pesemene, cu ideea de-a mai adăuga un titlu colecţiei lui de romane umoristice (despre Life Expectancy, alta de-acest soi, am scris fix pe blogul ăsta, la începuturile lui, în iulie 2007 – aici), dar pe parcurs şi-a uitat legământul dintâi, s-a lăsat prins de acţiune şi a-nceput s-o facă pe seriosul. Categoric, cartea ar fi ieşit mult mai bine dacă păstra tonul degajat şi ludic până la sfârşit.

Dar despre ce-i vorba? Despre coşmarul şi-n acelaşi timp visul oricărui scriitor. Cubby Greenwich e scriitorul din poveste şi el primeşte după lansarea unei cărţi o recenzie devastatoare din partea celui mai temut şi apreciat critic literar din SUA (botezat Waxx, nici mai mult, nici mai puţin). Ei, agentul şi editorul sunt cât se poate de fericiţi, întrucât şi numai faptul că Waxx l-a băgat în seamă e lucru mare. Totuşi, Cubby al nostru simte că i s-au înecat corăbiile. E frământat, nu mai are hodină şi face el cum face că forţează soarta (vorba vine!) să i-l scoată în cale pe Waxx. La un restaurant. Criticul cel aspru îl urmăreşte chiar la toaletă şi-i zice un singur cuvânt: „Doom”. Ei, chiar asta se-ntâmplă apoi. Casa scriitorului e aruncată în aer, el şi familia lui, puşi pe fugă, sunt urmăriţi oriunde, primesc tot soiul de mesaje ameninţătoare… Şi ei descoperă, fără stupoare, că-i vânează însuşi Waxx. Aşa cum a mai vânat el alţi scriitori pe care i-a desfiinţat – la figurat, dar şi – iată! – la propriu.

Bine-nţeles că la final autorul are ocazia să-l confrunte pe critic. Şi coşmarul de până atunci se transformă în cel mai dulce vis al său. Apucă să-şi ia revanşa. 🙂

Cum spuneam, cartea porneşte pe-un ton zglobiu, vesel foc, parodic şi, chiar dacă pe parcurs mai sunt câteva momente hazlii (socrii scriitorului Cubby, experţi în explozibili, trăiesc într-un buncăr sub pământ, înarmaţi până-n dinţi, iar de aici rezultă nişte lucruri foarte faine – „Meet the Fockers” anyone?), până la urmă rămâi cu un gust incert, nici aşa, nici altminteri.

În tot cazul, Relentless rămâne un roman marca Dean Koontz, iar asta înseamnă mult. Unii autori – Koontz included – pur şi simplu nu pot s-o feştelească iremediabil. Vreau totuşi ca următorul Koontz pe care-l citesc să fie unul dead serious. Poate chiar What the Night Knows, lansat pe 28 decembrie. Am înţeles că-i un roman cu fantome. Koontz nu s-a prea apropiat de ele până acum…

P.S. Pentru doritori, BookDepository văd că are în continuare cartea la mega-reducere. 3,56 €. Decât! Clic AICI.