Tiberiu Ciorba – Capitol dintr-o carte pierdută

11 martie 2015: Tiberiu Ciorba – Capitol dintr-o carte pierdută

O carte care recuperează și omagiază în același timp pe Tiberiu Ciorba, fost redactor al revistei noastre, plecat dintre noi deja de 14 ani, pe când avea doar 39 de ani. O întreprindere a doi dintre prietenii săi de suflet, Dan Popescu și Emil Sauciuc. Evenimentul de lansare a cărții s-a desfășurat – destul de potrivit, s-a spus – într-o sală de repetiții a Teatrului Arcadia. Lume multă atât pe scenă, cât și în sală. Probabil că departajarea aceasta nici n-ar fi importantă, întrucât majoritatea celor prezenți, chiar dacă nu toți semnează evocări în acest volum, cu siguranță ar putea contribui la un virtual documentar memorial Tiberiu Ciorba. Emoția s-a simțit atât la vorbitori (îngrijitorii ediției, dar și Ioan Moldovan și Traian Ștef, din partea revistei Familia, Florin Ardelean, membru în acei ani al aceleiași redacții familiste, Ioan F. Pop, Liana Cozea și, nu în ultimul rând, Flavius Ciorba, fiul acum matur și păstrând o doză bună din [auto]ironia tatălui său), cât și, mai ales, la cei din sală. S-au spus anecdote din viața tânărului „rebel și aristocrat”, episoade care au marcat memoria personală și colectivă, locală, și au fost evidențiate trăsăturile care au făcut din caracterul său un reper de ingeniozitate, de inteligență iscoditoare și nonconformistă. Florian Chelu Madeva a cântat la chitară sonete, poetul Lucian Scurtu a recitat un poem al neacceptării despărțirii de Tiberiu Ciorba…

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]

Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

6 martie 2015: Valentin Nicolau, omagiat la Oradea

Într-o vineri când la Oradea, după multe zile mohorâte, în sfârșit răzbătea soarele, iar la București tocmai începuse să fulguiască, la Librăria Humanitas a avut loc, începând cu ora 18.30, lansarea ultimului volum de teatru al scriitorului și editorului Valentin Nicolau, dispărut fulgerător dintre noi la 13 ianuarie a.c., la nici 55 de ani. Oriunde mă duc, numai de mine dau, apărut la editura Nemira, instituție culturală pe care el însuși a înființat-o la începutul anilor 90 și prin intermediul căreia a format generații de cititori, pune laolaltă piesa titulară, alte două piese mai scurte, într-un act (Francezul și Fotografia), și se încheie cu eseul Un teatru al cunoașterii interioare, un veritabil crez artistic, din care astăzi, când opera sa este fatalmente completă, multe formulări ni se par definitorii. George Banu semnează prefața. Despre autor și carte au vorbit scriitorul Mircea Pricăjan, criticul teatral Elisabeta Pop și actorul Sebastian Lupu. Evenimentul – din păcate, nu de ajuns propagat în conștiința locală, motiv pentru care asistența n-a fost tocmai numeroasă – s-a bucurat de prezența Anei Nicolau, fiica autorului și continuatoarea proiectelor sale editoriale.

Totuși, publicul orădean a avut ocazia să își arate interesul pentru teatrul lui Valentin Nicolau o oră și jumătate mai târziu, când, la Crown Pub, trupa ArtEmotion a prezentat în premieră pe țară montarea piesei Aplauze pentru Lena. Sala restaurantului proaspăt renovat (vechiul Astoria) a fost arhiplină, locurile fiind ocupate, ne-au spus organizatorii, încă dinainte ca spectacolul să fie anunțat public (motiv pentru care nici nu a mai fost anunțat după cutumă, pentru rezervări, ci doar ca eveniment cultural). Acest lucru nu ne miră, căci spectacolele trupei ArtEmotion s-au jucat întotdeauna cu… pub-ul plin. Noul spectacol a fost însă o provocare atât pentru organizatori, cât și pentru spectatori. În regia inspirată a lui Andrei Mihalache, Aplauze pentru Lena nu este nicidecum o comedie, așa cum trupa manageriată de Mirela și Sebastian Lupu și-a obișnuit publicul, este o dramă care invită la analiză de sine, iar unele scene, cum ar fi monologul fostei actrițe de succes Elena, ajunsă acum aidoma unei păsări cu penajul fanat, prizonieră într-o colivie în care a intrat în culmea gloriei orbită de strălucirea zăbrelelor, sunt de-a dreptul cutremurătoare. Mirelei Lupu îi reușește un personaj deosebit de puternic în deriva lui, reușind să îmbine tăria de caracter cu pierderea de sine. La fel, Sebastian Lupu face un Dinu aparent superior-înfumurat, în realitate iscoditor și interesat de recentul său câștig la cărți (Elena) mai mult decât vrea să lase să se vadă. Interpretarea celor doi – o oscilație continuă, ca un dans sincopat în care partenerii preiau conducerea pe rând, când intuiesc la celălalt un moment de slăbiciune – este ajutată de scenografia bine adaptată la decorul de pub, dar și de costumele realizate de Amalia Buie. O partitură sobră, așadar, un pariu pe care aplauzele prelungi i-au anunțat pe organizatori că l-au câștigat. Cu siguranță, Aplauze pentru Lena va deveni una dintre, dacă nu chiar cea mai jucată piesă din repertoriul ArtEmotion în anii care vor veni. Și, nu în ultimul rând, este și va fi bucuria și mândria noastră că premiera pe țară a avut loc la Oradea.

Corolar: Nu credem că e întâmplător faptul că-n această zi de vineri, când restul țării și capitala însăși erau sub amenințarea codului portocaliu de frig și ninsoare, la Oradea a venit, adus cu siguranță de Ana Nicolau, soarele. Ce alt indiciu „scenografic” mai potrivit putea fi pentru prezența la fața locului a autorului însuși?

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]

Emil Hurezeanu. Conferința „România și crizele Europei”

În contextul internațional actual, mai ales aici, la granița răsăriteană a Uniunii Europene, lucrurile încep să poarte mirosul unor ani nici măcar foarte vechi, dar oricum prea repede dați uitării. Când Rusia încearcă să își recâștige influența în zonă aplicând metoda forței – v. anexarea Crimeei și, de luni bune, cucerirea pas cu pas, printr-un război hibrid, a estului Ucrainei – este salutar interesul românilor pentru subiect. Este aproape un miracol, dacă ar fi să ne luăm după temele pe care majoritatea outlet-urilor noastre media le promovează cu obstinație: în cel mai fericit caz, lupta anticorupție purtată de DNA care s-a intensificat miraculos în urma alegerilor prezidențiale și, în cel mai nefericit, ultima ceartă dintre Guță, regele manelelor, și Bioanse (presupun că fix așa își scrie porecla), iubita sa, copie made în China. Tocmai de aceea, mare mi-a fost bucura să văd în această zi de joi o Sală Mare a Primăriei orădene arhiplină, cu oameni stând și în picioare – printre ei, inclusiv edilul orașului, Ilie Bolojan, ajuns prea târziu pentru a mai prinde un loc pe scaun. Întrucât, la 25 de ani de la Revoluție, România a ajuns să aibă ca voce critică și avizată în cel mai înalt grad tot pe Emil Hurezeanu, cel care ani de zile a purtat războiul „pe calea undelor” cu totalitarismul ceaușist de la microfonul Europei Libere, alături de Nestor Rateş, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu… Conferința pe care Emil Hurezeanu a susținut-o la Oradea, având sprijinul Academiei Civice Bihor, s-a înscris în paradigma enunțată mai sus, a reizbucnirii unui conflict între Europa și Rusia, conflict pe care unii l-au crezut rezolvat dacă nu pe termen lung, măcar pe unul mediu, nicidecum pe cele puțin peste două decenii scurse de la încheierea războiului rece. Discursul elocvent și elegant, susținut cu acele informații din surse la care doar domnul Hurezeanu pare a fi atent, deși ele alcătuiesc fără-ndoială o bibliografie obligatorie pentru orice pretins comentator de politică internă și, cu atât mai mult, externă, discursul a ținut sala într-o tăcere atentă, receptivă, pe toată durata celor două ore ale evenimentului. O inițiativă lăudabilă a Alianței Civice, filiala Bihor, o invitație necesară la înțelegerea mai bună a transformărilor prin care trece lumea și noi odată cu ea.

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]