Ultima n-are altă legătură cu grupajul în afară de aceea că personajul mâna caii pe lângă standurile cu cărţi. Şi mi-a plăcut prea mult de el ca să nu-l adaug aici. 🙂
Una dintre cele mai vechi povestiri ale mele. Scrisă în 1997 şi publicată în 1998 (sub titlul telenovelistic O geană de lumină). Ideea am reluat-o mai apoi, în cheie fantastică, într-o piesă de teatru într-un act (Dulapul cu capoate), care a fost tradusă în engleză şi jucată la Timişoara, în cadrul festivalului-concurs organizat de British Council, Theatre for Teenagers, pentru liceeni. Asta era în 1999, parcă. Dar poate o să pun cândva şi piesa aia pe net.
Convalscenţa aici de faţă e-o ciudăţenie pretenţioasă, adolescentină. Dar ţin la ea ca la o fotografie de care te leagă multe amintiri. Aşa că, lectură plăcută!
E vineri şi vă propun spre citire încă o povestire. E de departe cea mai publicată (!) povestire a mea. Şi a pornit dintr-o joacă, aşa cum pornesc toate, nu?
Eram student când am scris-o, iar Linda locuia cu chirie în celălalt capăt al oraşului. Într-o zi, o colegă de apartament a cules de pe stradă o pisică, a adus-o acasă, pisica a zbughit-o în baie, unde s-a ascuns sub vană, şi nimeni n-a mai văzut-o zile în şir. Toţi ai casei îşi făceau gânduri negre, speriaţi la culme. Aşa că într-o noapte, când nimeni nu avea somn, m-am gândit să le spun o poveste. Chipurile, ca să le potolesc temerile. În schimb, li le-am adâncit şi mai tare. Intrigat de reacţia lor, a doua zi am pus povestea pe hârtie şi a ieşit ce puteţi citi aici.
Nota autorului: Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe. Iubesc foarte mult pisicile, întotdeauna am avut pisici pe lângă mine. Sunt adorabile. Dar orice proprietar de pisică onest vă poate spune că uneori au ceva de-a dreptul creepy. Cum stau ele nemişcate, parcă la pândă, cum se uită fix într-o parte a camerei unde tu nu vezi nimic, cum îşi scutură blana de pe spate parcă independent de voinţa lor… În fine, lectură plăcută!
Ladies & gentlemen, I give you: 7 VIEŢI.
Mircea Pricăjan 