Pentru o vreme apăsătoare, o muzică apăsătoare. Reminiscent of Poe şi a lui Lenore. Merită cu prisosinţă ascultaţi. Închipuiţi-vă doar că eu i-am descoperit prin ’93-’94, într-un decor sumbru: două săptămâni petrecute la munte în apropierea unui castel uitat în paragină. Ce bine sunau piesele de pe Turn Loose The Swans pe coridoarele înalte şi lungi, cu pereţi scorojiţi, în turnurile de lemn putred şi-n beciurile jilave, luminate doar de flacăra lumânării. Brrr.

Sear Me MCMXCIII

Pour yourself into me, our time approaches so near, that I sigh./ What danger in such an adorer?/ We dance and the music dies./ We carry them all away, as we glide through their lost eyes./ You lift me above myself, with the ghostly lake of your mind./ Arise from your slumber in my arms./ Your beauty took the strength from me./ In the meadows of heaven, we run through the stars./ Romantic in our tastes./ We are without excuse./ We burn in our lust./ We die in our eyes and drown in our arms.

The Cry of Mankind

You can’t expect to see him and survive/ You’ll swallow his tongue of thorns/ His mouth, dripping with flies/In his glorious kingdom of fire/ But I believe he wept/ I will make them all lie down/ Down where hope lies dying/ With lust, you’re kicking mankind to death/ We live and die without hope/You tramp us down in a river of death/ As I stand here now, my heart is black/ I don’t want to die a lonely man/ This is a weary hour/ This is a weary hour

Black God

Thy every look and every grace/ so charm whenever I view thee,/ ‘til death overtake me in the chase/ still will my hopes pursue thee/ Then when my tedious hours have past,/ be this my last blessing given/ low at thy feet to breathe my last/  and die in sight of heaven.

Demult am zis c-o să scriu despre cel mai pasionat chitarist din câţi cunosc şi, de fiecare dată, nu prea s-a nimerit. Uite că-ndrept amu nedreptatea. 🙂

E vorba de Noris Schek, soţu’ lu’ sor-mea. Un om care respiră şi transpiră muzică. Blues şi rock. Un om în mâna căruia chitara prinde viaţă şi cântă parcă singură. Zău aşa! N-o zic aiurea, că nu-s d-ăla care aruncă uşor cuvinte de laudă. A făcut o vreme parte din formaţia de rock irlandez Blackbeers. De fapt, încă mai face parte, dar mai uşurel. Că are omu’ şi-un proiect personal, Noris Band, prin care încearcă să promoveze o versiune îmbunătăţită, înseninată a bluesului. Anume: ceea ce el numeşte freedom & blues. Şi sună tare bine, vă pot zice eu, care nu le prea am cu bluesul, însă-mi place să cred că le am cu rockul. Oricum i-ar spune însă, muzica lui e în primul rând sinceră, naturală, un flux de energie pozitivă – toate crescute pe solul unei serioase educaţii muzicale (Nori e, pe deasupra, profesor de chitară la Liceul de Artă din Oradea). A susţinut până acum o sumedenie de concerte, cu Blackbeers sau cu Noris Band, a avut şansa să cânte de câteva ori bune alături de A.G. Weinberger, a fost invitat în emisiuni de televiziune şi radio, locale şi centrale, a parcurs toţi paşii care, într-o ţară normală, l-ar fi plasat deja la loc de cinste printre muzicienii momentului. Totuşi, în România afându-ne, unde ştim bine ce se înţelege cel mai adesea prin muzică, succesul răsunător se amână. Dar Nori nu deznădăjduieşte. E-un spirit puternic, meticulos, răbdător, care-şi construieşte şi urmează planurile ca un strateg militar. 🙂 Asta dincolo de aparenţa firească de artist zurliu. 😀 Eu am toată încrederea în el. Şi-aţi avea şi voi dacă l-aţi cunoaşte. Iar pentru a-l cunoaşte mai bine, ascultaţi-i piesa de mai jos (compoziţie, chitară şi voce), după care citiţi-i şi însemnările de pe blog (că nu degeaba l-am bătut la cap să-l înfiinţeze).

Noris Band – Nevasta divină

Până să mai dau pe-aici, vă las să ascultaţi două piese super tari. Muzica vikingilor. Prima e-o baladă înălţătoare, a doua e-un imn al luptătorilor. Ori de câte ori simt că-mi trebuie forţe… Manowar sunt alegerea perfectă. Oare cum ar fi ca o formaţie românească să cânte aşa ceva, da’ despre dacii liberi? 😀