N-am fost niciodată un fan înflăcărat al celor de la Guns N’ Roses. Îmi plăceau câteva piese, însă niciodată n-am gustat toate produsele lor. Problema era că nu reuşeam să găsesc structura din spatele multor construcţii muzicale. Iar ăsta-i întotdeauna un lucru important pentru mine. Oricât de zgomotoasă ar fi o piesă, oricât de aparent dezordonată, dacă formaţia aceea a compus-o cu cap se simte viaţa din măruntaiele ei. La Metallica, de pildă, nu aveam ce reproşa – nici măcar la destrăbălările de pe Kill ‘Em All.

Ei, lucrurile s-au schimbat. Anul ăsta – muzicaliceşte vorbind – mi-a adus două surprize nesperate. Prima – Death Magnetic-ul dragilor mei metallicişti, iar a doua – Chinese Democracy-ul lui Axl, că numa’ el a mai rămas din vechea formulă. Şi mă gândesc acum că poate aşa trebuia să fie de la început, că ceilalţi, în frunte cu Slash, nu aveau de la început ce căuta în Guns N’ Roses. Undeva, într-o cronică din Entertainment Weekly, parcă (n-am chef să caut acuma linkul), autorul articolului spune că abia acum se vede cine a fost tot timpul geniul formaţiei. Right you are, my friend!

Chinese Democracy e o bijuterie. Nu se poate să nu-ţi placă toate, TOATE piesele de pe el. Sunt atât de minuţios lucrate, fiecare detaliu e la locul lui, nicio bătaie nu-i în plus, încât aşteptarea asta de 14-15 ani chiar se justifică. Ce mai tura-vura, cu albumul ăsta Axl Rose aka Guns N’ Roses m-a convins definitiv că este un muzician/compozitor/cântăreţ desăvârşit.

Să mai spun că partitura lui vocală e atât de variată, încât nimeni, niciodată, nu va putea să realizeze vreun cover după piesele de pe Chinese Democracy?

Printre preferatele mele: Madagascar, Better, There Was A Time, Street of Dreams, I.R.S., This I Love, Prostitute, Catcher in the Rye, Shackler’s Revenge, If The World, Scraped, Riad N’ The Bedouins, Sorry, Chinese Democracy. 😀 Mda, tot albumul. Nu neapărat în ordinea asta, da’ musai cu Madagascar în frunte.

Luaţi de-l ascultaţi: e(ra? – acuma văd că-s numa 6 piese) free on-line la porţiunea lor de MySpace.

Astăzi, după o luuuungă pauză, Metallica lansează „Death Magnetic”, un album ultra-mega-super, care marchează întoarcerea lor la rădăcini. Piese complexe, agresiv-melodioase, incisiv-blânde, tururi de forţă la care numai cei cu auzul bine format rezistă. Chiar acu’ ascult „Suicide and Redemption”, o instrumentală aşa cum numai „Orion” sau „The Call of Chtulhu” au mai fost instrumentale. Riffuri demenţiale, armonii de tobă şi arpegii de bas – toate sub o veritabilă marcă Metallica. Iată ce spune Brian Hiatt, de la revista Rolling Stone: „Death Magnetic este echivalentul muzical al invadării Georgiei de către Rusia: un neaşteptat act de agresiune din partea unui uriaş adormit.”

Vă las să vedeţi videoclipul single-ului, „The Day That Never Comes”. Ţineţi-vă bine, are aproape 9 minute.