Arhive pe categorii: de pe noptieră

Linişte! Corupţii lucrează pentru noi

Acesta e titlul cărţii despre care am să vă vorbesc astăzi. E volumul din 2004 al lui George Arion, unul de publicistică. Am scris textul următor chiar atunci, în 2004, şi l-am publicat în Familia.

Nu ştiu dacă mai găsiţi cartea pe undeva (n-a fost reeditată), dar dacă totuşi o găsiţi, nu rataţi ocazia de-a o cumpăra. Vă va deschide – garantat! – ochii spre multe lucruri mereu actuale – din păcate! – în Românica noastră fatală.

[Profit acum de ocazie şi vă spun că am actualizat pagina recenziilor cu tot ce-am mai găsit pe vechiul blog. Şi ar mai fi destule de pus pe net. Dar pentru asta este timp. Şi ocazii vor mai fi — ca azi, când, după 12 ore de tradus încontinuu, nu mă duce mintea să vă ofer nimic proaspăt.]

♦

George Arion
Linişte! Corupţii lucrează pentru noi
Ed. Fundaţiei Premiile Flacăra, Bucureşti, 2004

Această culegere de articole apărute între anii 1997 şi 2003 în revista Flacăra continuă volumul „Viaţa sub un preşedinte de regat”, care adună articolele dintre 1990 şi 1996. Ne dăm acum seama, dacă de-a lungul vremii n-am putut-o face, că zonele de interes lui George Arion au rămas neschimbate, că autorul este un consecvent.

O temă mai largă, o supra-temă, pe care am regăsit-o în ambele cărţi este „spiritul mioritic”, lamentaţia şi complacerea în situaţie care ne caracterizează. Primul text, „Ce mişcări face zilnic un român ca să intre în propria sa maşină” este în acelaşi timp savuros şi crud. Provincialismul şi inerţia noastră, despre care vorbeşte „Trusa de scule a maşinii Renault 19” şi „Discurs tandru împotriva laviţei”, plus, mai voalat, multe alte texte, sunt înfierate cu o eleganţă pe care poate nu o merită.

Mergând mai departe, tema Istoriei (întotdeauna cu „i” mare) decurge natural din prima temă deja amintită. Un regalist convins, George Arion nu pierde nici o ocazie să aducă aminte că tot ceea ce s-a construit durabil în ţara noastră s-a construit sub diriguirea regilor alogeni. Politica, iarăşi, e o temă predilectă. Citind textele de până în 2000, anul în care CDR a pierdut puterea, asistăm la spectacolul iluziilor izgonite rând pe rând. Odată cu revenirea lui Iliescu în fruntea ţării, George Arion pare să-şi piardă orice speranţă şi toată încrederea în forţele poporului român de a-şi găsi calea spre lumină. „Tunelul de la capătul luminii” e un text excelent. Speranţa autorului – neobosit mărturisită, agasant uneori – stă în tineri. Tineri care poate vor şti să trateze totul cu naturaleţe şi cu sănătate. Sănătatea, în viziunea lui George Arion, nu doar cea trupească. Tinerii sunt îndemnaţi la sănătate morală, la sănătate comportamentală, la sănătatea îngrijirii naturii (memorabilă istorisirea unei întâmplări din Elveţia, unde până şi baloţii de paie sunt înveliţi în folie pentru a nu se face mizerie în timpul transportului lor). Revoluţia din decembrie 1989, revoluţia tinerilor, aceiaşi tineri cu idealuri sănătoase, revine constant, iată, chiar la 13 ani de la eveniment, când toţi par deja sictiriţi să o aducă în discuţie.

Multe sunt, de altfel, lucrurile despre care George Arion a scris de-a lungul vremii, însă, cum spuneam la început, important, foarte important e faptul – uşor observabil cu ochiul liber – că George Arion este un consecvent. Calitate rară printre români.

[Text apărut iniţial în revista Familia]

Adam Nevill şi casa bântuită


Adam Nevill― Apartment 16
Pan Books, Londra, 2010

Romanul acesta echivalează pentru mulţi cu debutul lui Adam Nevill. Deşi autorul a mai publicat un roman, în 2008, intitulat Banquet for the Damned, sub numele de Adam L. G. Nevill. Acela a trecut însă pe sub radarul multora. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Apartement 16.

Ca în cazul debutului propriu-zis, Apartment 16 e o poveste cu fantome. Continuă tradiţia lui M. R. James şi, mai recent, a lui Ramsey Campbell. Acestuia din urmă îi este, de fapt, dedicată cartea. Şi filiaţia se regăseşte chiar în materia epică, în amănunte şi repere ce ţin de back-story, nu doar în maniera de construire a intrigii. În orice caz, mi-e clar de-acum că britanicii (Nevill este un britanic get-beget!) ştiu spune o poveste cu stafii ca nimeni alţii.

Pe scurt, în inima Londrei se află Barrington House, o clădire cu trecut lung şi ilustru în care, evident, s-au petrecut lucruri misterioase. Şi-n care găsim apartamentul din titlu, păstrat neocupat multe zeci de ani şi din care, din când în când, se aud zgomote ciudate, pocnete, târşâieli, zvon de voci. Bătrânii care încă mai locuiesc în Barrington House par să ştie despre ce este vorba, însă nu suflă o vorbă nimănui.

Dintre aceşti bătrâni face parte şi Lillian, care moare subit cu puţin timp înainte să înceapă cartea. Lillian nu mai are alte rude în afara unei nepoate plecate de mult timp în SUA, o nepoată care urăşte însă zborul cu avionul şi care, astfel, îşi trimite fiica, pe strănepoata lui Lillian, să rezolve lucrurile în capitala Angliei. Odată ajunsă la destinaţie, Apryl, strănepoata, devine tot mai interesată de viaţa strămătuşii sale. Interesul i-e suscitat şi mai tare când descoperă jurnalele bătrânei şi, citindu-le, află că femeia se temea îngrozitor de ceva ce se afla în clădirea ei. Mai mult, că acel ceva o împiedica să părăsească clădirea; o împiedica pe ea şi pe alţi vecini din generaţia ei.

Aflăm până la urmă că răul ar fi pornit de la un pictor obscur pe nume Hessen, un suprarealist cu teme de inspiraţie macabră, inventatorul unui aşa-zis Vortex, viaţa de apoi, cu alte cuvinte, adevărata şi ultima destinaţie a conştiinţei umane. Acesta, după încheiera celui de-al Doilea Război Mondial, vine să locuiască în Barrington House, în apartamentul 16. Unde, aparent, realizează mai multe tablorui. Zic “aparent”, deoarece după dipariţia sa inexplicabilă nu mai rămân de la ei decât nişte schiţe în creion…

În fine, lucrurile se dezvăluie pas cu pas, apare în scenă o societate privată care cultivă personalitatea pictorului decadent, apar mărturii cum că Hessen ar fi fost adeptul lui Aleister Crowley, apare, în paralel cu povestea lui Apryl, povestea îngrijitorului de noapte al clădirii, Seth, student la Arte, asupra căruia Hessen începe să aibă o tot mai puternică înrâurire…

Deznodământul este în acelaşi timp surprinzător şi prea grăbit. Ar fi meritat o atenţie mai mare din partea autorului. Mâna sigură cu care conduce firul poveştii de la început până aproape de final pare să tremure la sfârşit, rezolvând situaţia într-o manieră deşi logică, într-un prea frânt consens cu restul cărţii.

Apartment 16 rămâne însă un roman bine scris, complex, trepindant, viu, care m-a ţinut în mreje până la ultima pagină. Dacă vreţi să gustaţi din recenta recoltă britanică a scriitorilor de horror, nu-l ocoliţi pe tânărul Adam Nevill. Ar fi, într-un fel, ca şi cum l-aţi fi ocolit pe tânărul Campbell atunci când publica The Face That Must Die.

Site-ul autorului: AICI.

Koontz şi uşa raiului

Am găsit textul acesta în calculator. Nu mai ţin minte când l-am scris şi pe unde-a apărut, dacă a apărut vreodată undeva. În orice caz, acum pică bine. Am ce vă oferi ca să nu mă uitaţi până mâine. 😀

Autor cu destule cărţi traduse în limba română, Dean Koontz nu pare totuşi să se bucure de-o receptare la fel de elogioasă din partea cititorilor ca, de pildă, un Stephen King sau o Anne Rice. Motivul? Literatura lui este probabil încă greu de digerat pentru publicul român. Cu doar câteva excepţii, romanele lui se apleacă asupra unor probleme care frământa civilizaţia occidentală, care ţin de un mod de viaţă străin nouă. Cu alte cuvinte, „ciudăţeniile” pe care Koontz le alege ca subiecte şi care pentru societatea americană sunt într-adevăr „ciudăţenii”, la noi nu frapează pe nimeni. Dramele şi tramele personajelor lui nu ating la români aceeaşi coardă ca la americani.

Râurile întunecate ale inimii, tradus la noi în ’96, roman chintesenţial pentru ideologia literară a lui Koontz, a trecut ca neobservat. Mai mare vâlvă a făcut Masca (Ed. Olimp, 1993), un roman strict horror, fără prea mari pretenţii literare. Casa tunetului, apărut la aceeaşi editură Olimp, tot în ’93, a fost eclipsat de Masca, deşi cel dintâi e un roman dacă nu senzaţional, măcar excepţional construit.

Mai toate romanele lui Koontz au o puternică miză moralizatoare. Toate par gândite să slujească o atare ţintă. Şi, cu mici excepţii, toate poartă un Cuvânt înainte sau o Notă a autorului, în care acesta înfierează practici precum cele descrise în scenele tari ale romanului. Natura şi chinologia, iarăşi, se numără printre „obsesiile pozitive” ale lui Koontz. Orice carte de-a lui aţi fi citit, imposibil să nu vă amintiţi că în ea era şi un câine. Dacă nu e câinele, atunci cu siguranţă că e vorba de o persoană cu afecţiuni fizice ori mentale, excepţională însă într-un alt fel.

One Door Away From Heaven (Bantam, 2002) nu face excepţie de la aceste reguli. Mai mult, aici întâlnim atât câinele inteligent, cât şi persoana diformă. Amândoi, desigur, posedă o abilitate mentală excelentă.

Michelina Bellsong, o tânără de curând eliberată din închisoare, se duce să locuiască în tihnă alături de mătuşa ei. Acolo o întâlneşte pe Leilani, fetiţa cu o mână „uscată” din naştere şi cu proteză la un picior. Leilani se arată mult prea deşteaptă pentru vârsta ei (9 ani), o cucereşte pe Micky şi pe mătuşa acesteia, Geneva. Problemele apar însă atunci când Leilani le povesteşte despre caracterul ciudat al tatălui ei adoptiv, „pseudo-tatăl” cum îi spune ea, Preston Maddon pe numele lui adevărat. Acesta e, fără urmă de îndoială, arhetipul personajului negativ la Koontz. Seamănă cu Roy Miro din Râurile…, cu Bruno Frye din Şoapte, cu domnul Vess din Beţia sângelui (Intensity, 1995; Nemira, 2000), seamănă la o adică cu toate personajele negative ale lui Koontz.

Din fericire, felul acesta dickensian de-a crea personaje se limitează la cele negative. Personajele aşa-zis pozitive sunt construite mai complex, le este îngăduită puţină carnaţie. Un astfel de personaj este Micky. Dintre toate câte sunt prezente în One Door…, acesta reuşeşte să se desprindă din pagina tipărită şi să-şi trăiască viaţa chiar şi după ce cartea a fost închisă. Nici chiar Leilani, un personaj pe care se vede că a mizat mult Koontz, nu ajunge să „respire” atât de firesc cum o face Micky.

Romanul debutează greu. Expoziţiunea ocupă la drept vorbind mai bine de jumătate din volum. Greşeală de calcul a scriitorului? Încercarea lui de-a dinamiza uşor acţiunea, introducând când un pasaj cu detectivul Noah Farrel (care mai apare apoi abia la sfârşit, la deznodământ, atunci când va fi nevoie de el!), când unul cu dubiosul băieţel ce şi-a luat numele de Curtis şi cu câinele acestuia (iată!), numit ad-hoc Old Yeller. Acţiunea trenează, aşadar, pasaje pline de ambiguitate (mai cu seamă cele legate de Curtis) împovărează lectura, pentru a se ajunge într-un sfârşit la o rezolvare cvasi-declarativă a situaţiei.

Departe de a fi cel mai bun roman al lui Dean Koontz, One Door Away From Heaven marchează doar continuarea unei linii începute cu mulţi ani în urmă, o linie ascendentă, totuşi, în parcursul căreia romanul de faţă reprezintă, din păcate, un popas.

Ar mai fi de amintit, pentru a echilibra discursul critic, stilul cu totul şi cu totul deosebit în care Koontz alege să scrie, o manieră aparte, o frazare şi o topică deosebite. Unele pasaje par special concepute pentru a exprima lirism, pentru a încânta cititorul. Cred că în această direcţie trebuie căutat succesul romanului. Şi, în acest sens, chiar este o reuşită!