Devine deja un obicei. – A ieşit nr. 3 al Familiei. Iată aici cele câteva dări de seamă despre ce-am mai citit în ultima vreme. Alea de la Camera de gardă.

(Pe această cale ţin să-i comunic Cronicarului de la România literară că textuleţele mele din Familia nu sunt decât simplele păreri ale unui simplu cititor, nicidecum „cronicile literare” ale unui „[tânăr] critic”. Niciodată nu voi avea trufia de-a mă împăuna cu acest titlu. Pentru a pricepe de ce spun toate acestea, daţi clic aici şi vedeţi ultima însemnare de pe pagină.)

*

Simfonia erotică

Mihail Gălăţanu, Stradivarius, Ed. EuroPress, Bucureşti, 2008

 Am căutat şi n-am găsit. Am căutat ecouri la această carte şi n-am găsit niciunul. Le-am căutat pentru că eram curios să văd dacă şi altora le-a plăcut la fel de mult ca mie. Se pare însă că nimeni nu s-a învrednicit să scrie despre Stradivariusul lui Mihail Gălăţanu.

Încerc eu o scurtă impresie de lectură, deci.

O proză surprinzător de erotică – un erotism diafan, sugerat, muzical. O frază ca un arpegiu, cu suişuri şi coborâşuri, cu ritm şi tempo. Se simte o migală deosebită, cu toată senzaţia de text aluvionar. Vorbesc de migala, rigoarea subconştientă a poetului, a celui care vede cu doi-trei paşi dincolo de sensul prim al fiecărui cuvânt. Iată o mostră: „Şi, în fond, cît de nespus de erotic este să cînţi la oboi, de pildă. Să sufli în drîmbă. Să cînţi din frunză. Frunza nu e erotică? Şi poate că o faci din foame. Cînţi, de foame, la frunză. Vorba cîntecului popular, zicătpare de lume: «Dacă viaţa-i strîmbă, mai bine cîntă din drîmbă.» «Dacă-i mică, cine-o mai rădică?» Sau, bunăoară, din solz de peşte. Îţi poţi închipui ceva mai erotic? Contact direct. Papile-camee. Gură-deschizătură. E, de fapt, contactul între două guri.” etc.

Cu o scriitură atât de… delicioasă, aproape că nici nu mai contează firul narativ. Căci Stradivarius este o simfonie, nu o operă simfonică. Şi fiind asta tot ce trece de nivelul acustic (a se citi „poetic”) este simplu eşafodaj.

 Multe octave

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, Colecţia Fiction LTD, Iaşi, 2008

 Am vrut, zău că am vrut din tot sufletul să-mi placă Zilele regelui, a treia carte a lui Filip Florian. A stârnit reacţii atât de pozitive, uneori aproape extatice, încât mi-am spus că nu poate fi decât o capodoperă. Şi aşa o fi, nu zic nu, însă nu şi pentru mine.

Este fără doar şi poate o reuşită stilistică. Este o demonstraţie de măiestrie a artei cuvântului. Numai că pe mine toată această demonstraţie nu m-a convins. N-a reuşit să mă prindă în mreje, să mă vrăjească. Tot timpul m-am simţit dator să admir întorsătura frazei, potriveala cuvintelor. Calofilia cred că ar defini cel mai bine Zilele regelui. O armonie căutată, conştientă de sine, scop în sine şi, pe de altă parte, o poveste cu nimic ieşită din comun, o încâlceală genealogică aproape telenovelistică, paranteze lungi care nu ajută firul textului să meargă mai departe, ci oferă doar prilej autorului de a-şi demonstra excelenta (şi excedenta!) mânuire a limbii române. Până la urmă, impresia generală pe care mi-a lăsat-o este aceea a unei orchestraţii muzicale simplissime, dar de care interpretul vocal profită pentru a demonstra nesfârşitele octave pe care le poate atinge.

Sau poate că nu sunt eu cititorul potrivit pentru proza lui Filip Florian.

 Două familii rivale

Zadie Smith, Despre frumuseţe, trad. de Alina Scurtu, Editura Leda, Colecţia „Maeştrii Leda”, Bucureşti, 2008

 Roman foarte premiat (Somerset Maugham şi Orange pentru Literatură în 2006 şi nominalizat, în 2005, la Booker), o autoare britanică de culoare foarte bine văzută în lumea literelor de pe toate continentele. Două premise care te fac oricând să citeşti o carte. Şi am citit-o.

Şi m-a încântat de-a dreptul. Nu de la început, recunosc, a fost nevoie de câteva zeci de pagini (presupun că de vină pentru asta e şi imaginarul meu de alb caucazian: mi-a fost extrem de greu să fac distincţia între personajele albe şi cele de culoare), dar odată ce am prins ritmul nu am mai putut-o lăsa din mână.

Avem povestea a două familii din middle-upper class, una în Anglia şi cealaltă în America. Capii celor două familii sunt duşmani de moarte, însă cei din rândurile inferioare, copiii şi mamele, nu împărtăşesc animozitatea taţilor. Dimpotrivă, fiul familiei Belsey, cei din America, se îndrăgosteşte de fiica familiei Kipps, cei din Anglia. Mai mult, doamnele celor două familii se împrietenesc şi ele. Orgoliul masculin şi cel profesional – atât Howard Belsey, cât şi Monty Kipps sunt profesori universitari – declanşează la un nivel de lectură intriga. Nivelurile sunt însă multiple. Avem în Despre frumuseţe şi o poveste de infidelitate (Howard îşi înşeală soţia mai întâi cu o asistentă personală, apoi chiar cu Victoria Kipps, fiica duşmanului său de moarte şi cea de care fiul lui fusese îndrăgostit), avem în acelaşi timp şi povestea tinerilor neglijaţi, şi problema rasială, şi intriga de campus. Toate înglobate într-un text echilibrat, bine scris şi tradus (de Alina Scurtu), cu dialoguri inteligente, care reuşesc performanţa de-a nu se transforma în peroraţii teatrale.

Una peste alta, Despre frumuseţe nu se poate încadra decât la categoria „lecturi recomandate”.

 Epigonul lui Barker

Edward Lee, Oraşul infernului, trad. de Sorana Graziella Cornea, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2008

 Edward Lee umblă vorba printre cunoscători că ar fi o vedetă a genului horror nord-american. Un vrednic urmaş al lui Lovecraft marcat puternic de influenţa lui Clive Barker. Oraşul infernului (City Infernal, în original) este primul lui roman pe care îl citesc. Şi sunt toate şansele să fie şi ultimul.

Acţiunea se poate rezuma doar reamintind titlul: Oraşul infernului. Aici încep şi aici se opresc toate drumurile, toate intenţiile autorului. Cum-necum, eroii trebuie să ajungă în acest oraş infernal, o metropolă în care toate fărădelegile sunt lege şi unde domnia răului este de nezdruncinat. O metropolă bine pusă la punct, organizată ierarhic, cu reguli proprii. Metropola aceasta se numeşte, cum altfel, Mefistopolis.

Pot spune cu mâna pe inimă că imaginaţia (prin asta înţelegând şi „originalitatea”) autorului nu se face văzută nici măcar o clipită. Edward Lee n-a făcut decât să compileze mai multe surse (Infernul lui Dante este cap de listă!) şi să ne prezinte o lucrare pe care şi acum mă mir că am citit-o până la capăt. Clive Barker, un adevărat creator de lumi şi un deschizător veritabil de drumuri în horror-ul mondial, n-are a se teme cu nimic. Cu excepţia, poate, unui Douglas Clegg ori a unui Jack Ketchum, valul (încă) nou de scriitori dark bâjbâie în… beznă.