Posts tagged “Nemira

De astăzi puteţi comanda “Drood”

Drood real-life photo

Cum anunţă şi titlul, astăzi a venit de la tipar DROOD, romanul masiv al lui Dan Simmons pe care l-am tradus pentru Editura Nemira. E o carte cu adevărat uriaşă, la 960 de pagini în format hardcover mare. Şi, cu toate astea, niciun cuvânt nu e de prisos în ea. Dacă vreţi să vă faceţi cadou o lectură înrobitoare, clic pe imagine (am luat-o de pe contul de FB al Nemira) şi plasaţi comanda.


Jocurile Foamei — Start!

Mergând în tradiţia The Running Man şi The Long Walk, ambele de Stephen King, Suzanne Collins a scris acum nişte ani o trilogie intitulată Jocurile Foamei. Şi povestea, cum era de aşteptat, a aprins imaginaţia cititorilor. Cam tot aşa cum o aprinsese, la un alt palier, seria Harry Potter.

Ei bine, traseul firesc al unei poveşti în lumea unde se fac bani frumoşi din literatură cere ca etapa următoare succesului de librărie să fie ecranizarea. Şi-n cazul de faţă ecranizarea s-a produs, a fost aşteptată de tot mapamondul şi astăzi, în 23 martie, se lansează în lume. Poftiţi un trailer (deşi presupun că le-aţi văzut deja pe toate):

Începând de astăzi, filmul rulează inclusiv la noi în ţară, prin reţeaua de cinematografe Hollywood Multiplex. Poate şi prin altele, n-am avut răgazul să verific temeinic.

La noi, cele trei volume ale seriei au fost traduse la Editura NEMIRA de iscusita şi talentata noastră colegă Ana-Veronica Mircea. Dacă le vreţi — ediţia hardcover e o senzaţie! — le puteţi avea la jumătate de preţ cu doar câteva clicuri, pornind de aici:

Nu-n ultimul rând, vă poftesc să vizitaţi SITE-ul dedicat trilogiei şi ecranizării trilogiei realizat de Nemira.


Inferno

Acesta-i titlul antologiei realizate de Ellen Datlow care stă să apară la Editura Nemira. Iar subtitlul: Despre teroare şi supranatural. Povestirile din această carte au fost traduse de Ana-Veronica Mircea, Silviu Genescu, Mihai-Dan Pavelescu şi, cu voia domniilor voastre, subsemnatul.

Pe marginea acestui fapt ne-a luat la întrebări Andreea Cristache pentru blogul Nemira. Puteţi citi AICI răspunsurile primilor doi colegi de tradus, adică tuşa Vero şi Silviu Genescu, iar AICI răspunsurile mele şi-ale lui Dan Pavelescu.


20 de ani cu Nemira

Adică mâine, 22 iulie, e ziua de naştere a editurii noastre de suflet. Nu ştiu vouă, dar mie clar mi-a înseninat pubertatea şi, mai apoi, adolescenţa. Ţin minte că am citit cărţile Nemira în gimnaziu, unde o mână de colegi pusese bazele unui fan club Nemira (aveam biblioteca noastră alcătuită din volume donate chiar de editură), şi ţin minte că am citit cărţile Nemira în liceu, când nicio pauză şi nicio oră de matematică ;) nu mă găsea nepregătit: aveam mereu în bancă un roman Nemira de citit. Iar acum, după atâţia ani, faptul că am ajuns să colaborez cu Nemira, ba chiar să realizez o revistă sub egida ei, mi se pare uneori de-a dreptul ireal.

La mulţi ani, Nemira! Fie să-ţi citim cărţile până la adânci bătrâneţi!


Concurs Nemira pentru bloggeri. And my 2¢ on smth

… având ca temă Urzeala tronurilor, de G.R.R. Martin. Sună foarte bine. E cu înscriere prealabilă, cu nişte subiecte la alegere (dintre cele propuse), cu reguli clare de urmat. Daţi clic aici şi aflaţi de la Andreea tot ce vă poate interesa. Premiile nu sunt de lepădat. ;)

Legat tot de-acest subiect, tot pe blogul Nemira găsesc un articol semnat de Ionuţ, în care seria lui Martin este pusă faţă-n faţă cu Stăpânul inelelor, seria celuilalt R.R., şi-anume Tolkien. Argumentele lui Ionuţ în favoarea Urzelii se susţin, însă doar dacă eliminăm din termenii analizei criteriul fantasy. Altminteri, sorry, eu merg pe mâna bătrânului Tolkien. Acela da, este fantasy 100%. Tocmai fiindcă se îndepărtează de real şi zugrăveşte o lume distinctă, care funcţionează ca unsă în graniţele ei, fără a avea nevoie de cârja realului. Şi fiindcă are aura aceea de basm. În ce mă priveşte, cu părere de rău pentru armatele de fani ale lui Martin, Stăpânul inelelor rămâne pe primul loc.

Later edit: Uitai să spui că şi articolul lui Ionuţ se-ncheie c-o invitaţia la concurs. Mereţ’ degrab-acolo, ziceţi cu cine ţineţi, argumentaţi temeinic sau faceţi băşcălie cu har şi, cine ştie, puteţi câştiga o Urzeală. :)


Două viitoare apariţii în colecţia Suspans

Colecţia editurii Nemira, ştiţi, da? Cea a cărei extensie este revista cu acelaşi nume care ieri şi-a lansat numărul 13.

Iată despre ce vorbim:

Tim Severin — Corsarul

Traducere de Iris Manuela Gâtlan-Anghel
448 pagini

Anul 1677. Hector Lynch, în vârstă de şaptesprezece ani, este răpit de corsarii berberi dintr-un sat irlandez şi vândut la licitaţie în Alger. Împrietenindu-se cu un alt prizonier, Dan, un indian Miskito din Caraibe, se trezeşte într-o lume uluitoare, unde viaţa nu valorează nimic şi  numai cei ageri la minte reuşesc să supravieţuiască.

„Fantastic documentată, cartea se adresează deopotrivă iubitorilor genului istoric, cât şi cititorilor fascinaţi de aventurile piraţilor, care se bucură şi astăzi de o popularitate extraordinară.“

Mail on Sunday

Dov Silverman — Cabalistul

Traducere de Lucian Mihai Popa
352 pagini

Un roman remarcabil și tulburător, original și incitant,  o poveste uimitoare pe care-o citești într-adevăr doar cu inima. Şi asta pentru că Dov Silverman are curajul să rostească întrebările pe care abia dacă te încumeţi să le gândeşti:  cine prevalează în  lupta dintre Bine și Rău? Există viață dincolo de moarte?

În final, cititorule, poate vei decide că Satana este învins. Însă continuarea, marcată printr-o ciudată întorsătură mistică, rămâne să o stabilești tu. Doar atunci când vei fi citit ultima pagină vei putea lua o hotărâre în privința viitorului omenirii.


Un colet mare

… pe care-l aşteptam cu sufletul la gură şi care a ajuns, în sfârşit, vinerea trecută. În el se găseau câteva exemplare din Vrăjitorul şi globul de cristal plus ce-am mai ales eu din apariţiile de ultimă oră de la Nemira. Ia priviţi mai jos huiduma de aproape treişpe kile:

Numai timp să am acum, că materie primă este! :)


Pachetul promoţional “Turnul Întunecat”

Cuprinde primele patru volume din serie, însumând 1969 de pagini marca Stephen King. Eu încă aştept să pun mâna pe volumul 4, Vrăjitorul şi globul de cristal, şi să strig Este!, dar sunt sigur că toate patru arată foarte bine – o scară a măgarului în grosime :) – alăturate, pe raftul bibliotecii.

Cine le vrea pe toate are acum ocazia să le ia la un preţ foarte bun; doar 110 lei şi câţiva bănuţi. Clic pe poza de mai jos, cumpăraţi cu încredere şi primiţi toate mulţumirile subsemnatului pentru 12% din ce plătiţi editurii. :D


Dacă vreţi să vă completaţi colecţia

Promoţia durează doar până duminică, 15 mai.



Din nou despre King

Asta e. Dacă aşa m-aţi luat, aşa mă aveţi. Vă umplu capu’ de King. :)

Deci: Astăzi a venit Vrăjitorul şi globul de cristal de la tiparniţă. Yey! Abia aştept să o văd, deşi aşteptarea mea va fi – presupun – mai lungă decât a celor mai mulţi dintre voi. Până vine poşta din Bucureşti până la mine…

[Acu' am aflat şi eu cât de pântecos e volumul: 768 de pagini, hardcover format mare! Adică niţel mai mare ca Talismanul, în acelaşi format. Mă gândeam eu că va fi aşa, dar nu chiar aşa.]

Apoi: Editura Nemira are pe ţeavă alte două King-uri, reeditări. Ambele în formatul hardcover deja tradiţional. Iată despre care vorbim:

Primul – Carrie - a dat 192 de pagini şi se vinde cu la precomandă cu 29,52 lei, iar al doilea – Apocalipsa - un mamut de 1152 de pagini, are preţul listat, tot ca precomandă, de 79,92 lei. Asta după reducerea de 20% aplicată precomenzilor şi noutăţilor.

Aveţi, deci, cu ce vă umple plasele la Bookfest. :)


Vrăjitorul şi globul de cristal – revealed

Ştiu că-n ultima vreme am lăsat de izbelişte blogul, ştiu că n-am mai actualizat Cartea săptămânii, ştiu că unii dintre voi mă urechează chiar în timp ce citesc acestea. Totuşi… N-am stat cu mâinile-n sân, iar absenţa mea din colţul ăsta de internet se justifică în multe feluri, pe mai multe planuri. Personal şi profesional. Despre primul n-am să vorbesc acum, am s-o fac mai încolo, dar pe partea profesională vă pot spune atât: Compania Neagră, al doilea volum purtând titlul Umbre stăruitoare, este gata tradus. Millennium Books a intrat în posesia textului. Lucrez acum la traducerea unor povestiri ce vor face parte atât dintr-un viitor volum Best Fantasy & Horror, cât şi din numărul 4 al revistei Galileo. Am încheiat două contracte, cu două edituri diferite, pentru traducerea a două romane. E vorba de editurile All şi, evident, Nemira.

Dar principalul motiv pentru care am decis să rup tăcerea asta suavă este splendoarea de mai jos:

A thing of beauty, ain’t it?

Soon, very soon!


În acest weekend, Ultima Frontieră

Vorbesc despre târgul de carte , care se ţine la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român. Vor fi multe lucruri gustoase, puse în farfurie de multe edituri pricepute (Nemira, Millennium Books, Leda ş.a.). Vor fi lansări, vor fi dezbateri cu invitaţi, vor fi sesiuni de autografe. Un fel de Bookfest în mic, special pentru iubitorii de SF&F.

Pare rău că nu voi fi acolo, da’ vă sfătuiesc să fiţi măcar voi, băştinaşii. În voi îmi pun încrederea. Să veniţi cu poze şi relatări.

Toate detaliile evenimentului, AICI.


Mozart şi Scott Mariani


Scott Mariani – Conspiraţia Mozart
Traducere de Adrian Bercea
Colecţia Suspans
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

N-am citit Manuscrisul lui Fulcanelli, celălalt roman din seria Benedict Hope a lui Scott Mariani pe care l-a publicat Editura Nemira. Şi nici nu era nevoie să-l fi citit pentru a putea gusta acest nou installment al seriei. Deşi au în comun eroul principal – pe acest Ben Hope – cărţile nu se calcă în vreun alt fel pe bătături. Ceea ce-a trebuit să ştiu despre erou şi probabil era deja spus în Manuscrisul autorul are de grijă să reamintească într-un fel nebătător la ochi.

E o carte construită în jurul conspiraţiei din titlu şi chiar dacă etapele acţiunii sunt cele clasice, de regăsit inclusiv în mega-succesul Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown, Mariani e îndeajuns de conştient de paralela pe care cititorii săi ar face-o automat în gând încât să încalce convenţia de suficiente ori.

În primul rând, personajele lui mi s-au părut mai digerabile. Până şi al lui Oliver Llewellyn, care moarte în primele pagini şi din cauza căruia se pune caruselul în mişcare, până şi el e creionat mai credibil decât isprava lui musiu Brown în cazul lui Robert Langdon – iar Brown s-a căznit cu asta în trei volume! Celor doi adevăraţi protagonişti – Leigh, sora lui Oliver, şi titularul seriei, Ben Hope – li se oferă în repetate rânduri răgazul să-şi contureze şi ei personalităţile, printre urmăriri, gloanţe şi explozii, astfel încât la sfârşit să-i simţim mai aproape de noi.

Trama e relativ simplă, n-am să v-o rezum aici. Important e că există o aripă a Francmasoneriei care caută cu orice chip, şi după sute de ani, să mascheze ceea ce a dus de fapt la suprimarea fizică a lui Wolfgang Amadeus Mozart (mason şi el, şi încă de frunte, dar unul cu prea mare putere de expresie) şi mai există dovada, ultima dovadă a implicării acestei organizaţii criminale în uciderea compozitorului – chiar o scrisoare a lui Mozart în care enunţă cu subiect şi predicat cauzele pericolului în care simte că se află. Această scrisoare se afla în posesia lui Oliver şi ea i-a cauzat moartea prin înec. Sora lui, Leigh, nu face toată cartea decât să-ncerce să dezlege misterul morţii sale, iar Ben Hope o ajută cu toată priceperea sa (şi aceasta nu e mică). Sigur că până la urmă înţeleg despre ce a fost vorba şi atunci jocul atinge o nouă dimensiune, cei doi devenind, la rândul lor, ţintele organizaţiei despre care vorbeam înainte.

Conspiraţia Mozart este o carte alertă, dinamică, clădită cu abilitate (autorul a debutat, la urma urmei, cu volumul How to Write a Thriller, în 2007), în compania căreia sigur nu veţi simţi trecerea timpului. Pe mine m-a ţinut în mreje de la un capăt la altul – şi exact asta trebuie să facă un thriller bun. Motiv pentru care v-o recomand şi vouă, cu avertismentul că nu trebuie sub niciun chip să o începeţi într-o zi lucrătoare. Apucaţi-vă mai bine de ea în weekend. Aşa sigur nu riscaţi să neglijaţi slujba care vă pune pâinea pe masă.

[O recenzie semnată de Laura Frunză
găsiţi şi-n recentul număr 10 al revistei Suspans.]


Chilipiruri Stephen King

Abia acum observ ce preţuri (puţin spus) atractive au câteva cărţi de Stephen King pe site-ul Nemira. Şi mă gândeam să vi le semnalez; ştiu că şi mie-mi prind bine atenţionări de felul acesta – nu întotdeauna am timp să răscolesc site-urile după cărţi bune şi ieftine. Iată-le, aşadar:

Hardcover, 736 pagini
Preţ: 20 lei
(77% reducere, de la 87,20 lei)

Hardcover, 240 pagini
Preţ: 15 lei
(70% reducere, de la 49,90 lei)

Paperback, 410 pagini
Preţ: 20,34 lei
(40% reducere, de la 33,90 lei)

Paperback, 576 pagini
Preţ: 22,14 lei
(40% reducere, de la 36,90 lei)

Paperback, 608 pagini
Preţ: 22,74 lei
(40% reducere, de la 37,90 lei)

Ideea din spatele acestor promoţii mi-e limpede că este aceea a lichidării stocurilor. Deja lucrul acesta s-a întâmplat în majoritatea cazurilor: Povestea lui Lisey, Oraşul bântuIT, Cimitirul animalelor, Christine, Apocalipsa, Mobilul…

Just thought you should know. ;)


Cel din urmă Marlowe


Raymond Chandler — Play-Back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Chandler n-a scris mult, dar a scris bine rău! :)

Las fraza de mai sus să deschidă singură textuleţul acesta. Ar trebui să fie suficientă. Ba, hai, poate că i-aş mai adăuga una: Cine nu l-a citit pe Chandler până acum a ratat o bucată semnificativă din istoria romanului poliţist. Treaba asta e valabilă pentru mai toate genurile literare. Întotdeauna apare câte un autor care revoluţionează lucrurile atât de profund, încât ani şi ani după dispariţia lui tot ce se întâmplă pe acel segment al literaturii poartă amprenta sa.

Play-Back a apărut pe lume în 1958. La noi, înainte de această traducere meşteşugită a lui Mihai-Dan Pavelescu, la Nemira, care reprezintă şi prima ediţie românească între două coperte, a mai apărut o traducere, publicată în foileton, în revista Flacăra, înainte de 1989. Cine a semnat acea traducere? Păi, ştiu amănuntul chiar de la autorul ei: George Arion. Mi se pare, totuşi, curios că până acum – vreme, deci, de peste două decenii – nu s-a gândit nimeni să reia în volum acea traducere a Play-Back-ului…

Vorbim, aşadar, despre ultimul roman complet al lui Raymond Chandler. (După acesta a mai început unul, Poodle Springs, pe care l-a terminat însă Robert B. Parker şi care a fost publicat în ‘89.) E-un roman scurtişor, realizat după un scenariu pe care Chandler n-a mai apucat să-l vadă produs, şi ne prezintă un Philip Marlowe cam dărâmat – cu câteva luni în urmă se despărţise de Linda Loring (vezi Nu-i uşor să spui adio). Ca niciodată, este angajat pe nevăzute de un avocat (Umney, pre al său nume — pasionaţii de Stephen King vor recunoaşte aici sursa de inspiraţe a acestuia pentru povestirea Umney’s Last Case!) şi se lansează într-o misiune de “spionaj” care-l poartă până pe coasta Californiei. Curând află însă că damna pe care o spionează e mai degrabă victimă decât făptaş şi Marlowe se întoarce împotriva avocatului care l-a angajat. Alege s-o ajute în schimb pe această Betty Mayfield.

N-am să vă dezvălui evoluţia cazului, dar am să vă spun că (şi) în Play-Back ne putem bucura de, pompos spus, “spectacolul firii jemanfişiste şi mucalite” a lui Marlowe. Şi, în definitiv, acest extraordinar personaj reprezintă marea izbândă a lui Chandler în tot ce a scris. Şi aici, detectivul particular este tras pe sfoară, bătut, ameninţat, iar el răspunde tuturor acestora în maniera care îl caracterizează: ironizând, surâzând strepezit, aruncând replici flegmatice. “Am prieteni care ţi-ar reteza într-atât din aerele astea,” spune juna căreia Marlowe nu întârzie să-i facă ochi dulci, “încât ai avea nevoie de o scară ca să te-ncalţi”. La care, degajat, el răspunde: “Cineva a trudit serios să născocească asta. Însă truda nu poate înlocui talentul.” (p.77)  Avem totodată nenumărate dovezi ale misoginismului lui mascat: “Când o femeie este cu adevărat un şofer bun, se apropie de perfecţiune” (p.85), meditează el la un moment dat. Nici în faţa perspectivei unui act sexual (da, este şi aşa ceva în carte) nu renunţă la remarcele acide: “La naiba, pe când eram tânăr, puteai să dezbraci o fată încetişor. Acum ele sunt în pat, în vreme ce tu încă te chinuieşti cu nasturele de la guler.” (p. 87)

O menţiune specială merită comparaţiile/analogiile deşucheate la care-i zboară gândul lui Marlowe în cele mai bizare momente. Câteva exemple, ca să vă deschidă gustul: “Îmi era aşa de foame, încât aş fi putut să şterpelesc cina câinelui.” (p. 19)/ “Pereţii de aici sunt la fel de subţiri ca portofelul unui dansator de step.” (p. 30)/ “Vreo şase perechi se învârteau pe ringul de dans cu abandonul nechibzuit al unui paznic de noapte cu artrită.” (p. 51)/ “[...] nu părea la fel de greu de obţinut ca un pachet de acţiuni la General Motors.” (p. 83)/ “Una dintre femei afişa destulă răceală ca să răcoreşti deşertul Mojave şi destul fard ca să vopseşti un iaht de lux.” (p. 92)/ “În golfuri valurile nu se sparg, ci pătrund lunecând politicos, aidoma supraveghetorilor din magazinele universale.” (p. 138)/ “[...] o maşină la fel de anonimă ca o monedă într-un aparat de parcare [...]” (p. 152) şi multe, multe altele.

Cred că, la finele lecturii, ştiind că ai citit ultima apariţie a lui Marlowe, nu poate să nu-ţi rămână în gând o replică definitorie ca un epitaf. “Cum poate un bărbat atât de dur să fie atât de blând?”, întreabă în ultimele pagini Betty cea nurlie, la care detectivul răspunde cu degajare: “Dacă n-aş fi fost dur, n-aş mai fi în viaţă. Dacă n-aş fi putut fi blând niciodată, n-aş fi meritat să fiu în viaţă.”

Merită şi voi să-l ţineţi în viaţă – datorită blândeţii lui, datorită durităţii lui, datorită expresiei inconfundabile pe care o dă definiţiei omului de bine – şi puteţi face asta într-un fel foarte simplu: citindu-i aventurile. Puteţi începe chiar cu Play-Back.

[Puteţi citi o recenzie serioasă, semnată de Diana Morăraşu,
a acestei cărţi în numărul 7 al revistei Suspans.]


Modificatorii lui Liviu Radu


Liviu Radu – Modificatorii
Millennium Books, 2010

În şcoala primară şi-n cea generală am fost un avid cititori de Jules Verne. Cred că mulţi din generaţia mea au fost. Aveam acasă multe volume scoase de Editura Ion Creangă, însă nu destule. Deşi nu eram un cititor chiar împătimit (cel puţin nu prea prizam lecturile recomandate de programa şcolară), ţin minte că după ce am epuizat romanele lui Jules Verne din biblioteca de acasă, mi-am făcut abonament la bilioteca şcolii şi odată la două-trei zile luam cu împrumut tot pe atâtea cărţi. La început, exclusiv Jules Verne. Apoi am trecut şi la alţii; tocmai începuse Editura Nemira să publice serios sefeuri în colecţia Nautilus şi noi, o mână bună din elevii şcolii, constituiserăm un Club Nautilus, care club ţin minte că a fost sprijinit chiar de Editura Nemira cu donaţii repetate de cărţi – aveam, la un moment dat, şi o bibliotecă a noastră!

După acea perioadă fastă a urmat, nu ştiu de ce, o vreme de ariditate într-ale lecturilor. Câţiva ani, doi-trei, până am dat peste Stephen King şi lucrurile au reintrat pe făgaşul normal. Dar asta e o altă poveste…

Ideea e că mi-am amintit de acei ani dominaţi de aventurile născute din imensa imaginaţie a lui Jules Verne abia acum câteva zile, când am început să citesc MODIFICATORII, romanul lui Liviu Radu scos de Editura Millennium Books anul trecut, cu ocazia Gaudeamus-ului. Acest roman – prin scriitură, subiect, personaje – mi-a readus în minte senzaţiile pe care le încercam în şcoală citindu-l pe Verne. A făptuit, am ajuns să cred, o minune.

Ştiam deja că Liviu Radu e un scriitor sfătos, mare iubitor de canoane, un vajnic continuator al dulcelui stil clasic al sefeului din anii lui de pionierat. Niciodată însă nu s-a desfăşurat atât de copis în aceşti parametri ca în Modificatorii. Cred că şi pentru autor a fost o desfătare să scrie cartea, cred că şi pentru el a fost ca o întoarcere acasă.

Avem în carte patru povestiri care, deşi străbătute de-un fir comun, pot fi citite şi separat. Cea mai amplă, prima, Lumina trebuie să vină de la răsărit, oferă şi cele mai multe amănunte despre cadrul convenit pentru celelalte trei. Este povestea a doi prieteni, francezi de origine, care descoperă existenţa unui club al aşa-numiţilor “modificatori de istorie”. Deşi ne aflăm în Franţa de pe la începutul secolului trecut, aflăm curând că situaţia geo-politicii mondiale nu este aşa cum o cunoaştem noi din manualele de istorie. Germania a pus stăpânire cam pe toată Europa şi reprezintă o adevărată ameninţare. Ce este de făcut? Ei, nimic mai simplu: să schimăm un moment hotărâtor din trecut şi să-i creăm acestei mega-puteri un duşman pe măsură (aici, Rusia). Fiindcă, nu-i aşa, atunci când nu există două forţe care să-şi dispute supremaţia se cheamă că nu avem echilibru. Zis şi făcut. Se aleg mai multe momente de cotitură din istoria lumii şi se încearcă modificarea lor. Sigur că încercarea nu reuşeşte din prima, iar când în sfârşit reuşeşte, izbânda cere un sacrificiu. Lumina trebuie să vină de la răsărit se încheie rotund, cu aceeaşi discuţie de la început, din care deducem însă că lucrurile au fost parţial îndreptate.

A doua povestire, Dosarul “Hannibal ante portas”, îndrăznesc să spun că este cea mai neizbutită. Şi asta dintr-un motiv simplu: povestea în ramă, un fel de pildă care ar trebui să ne spună că uneori istoria, orice ai face, are cursul ei de la care nu o poţi abate, suferă de tezism. Cele mai multe pagini sunt dedicate unei prelegeri de istorie despre războaiele romane şi încercările (reuşite, de 2 ori reuşite!) ale lui Hannibal de a cuceri Roma. Poată că luată în contextul volumului povestirea îşi are rostul ei, oferă o altă viziune asupra activităţii “modificatorilor”. Nu poţi să nu observi, totuşi, că păcătuieşte într-un mod fundamental, poate cel mai fundamental, dacă mi-e îngăsuită exprimarea: ne relatează în loc să ne arate paşii acţiunii.

Mestecenii, a treia piesă a cărţii, atinge şi o latură horror. Un cont, pe când se întorcea dintr-o solie, este muşcat de ceea ce el crede că e un vârcolac. Şi trăieşte de zece ani cu convingerea că se va transforma el însuşi în vârcolac. La capătul acestor zece ani porneşte povestea, când contele primeşte vizita unor prieteni. Printre ei şi un “modificator de istorie”. Care în propune încercarea de schimbare a cursului evenimentelor, astfel încât drumul contelui să nu-l mai poarte prin ţara vârcolacului. Deznodământul nu vi-l dezvălui, e de-o tristeţe sfâşietoare.

În cele din urmă, Allez la France!, a patra istorisire ne prezintă într-o manieră apropiată de prima povestire din volum o situaţie virtualmente imposibilă. Franţa şi Anglia s-au unit! Lucru, desigur, greu acceptat de patrioţii de ambele părţi. Şi personajul nostru, Marcel (pronunţaţi-l cu s, vă rog!), suferă tare când echipa franceză pierde un meci de rugby în faţa echipei engleze. Aşa că primeşte cu braţele deschise invitaţia “modificatorilor” de-a lua poziţie. Cum altfel, dacă nu intervenind în fluxul istoriei. Şi uite aşa aflăm că vocile pe care Jeanne d’Arc le-a auzit şi care au călăuzit-o mai apoi au aparţinut acestor modificatori.

Una peste alta, în ciuda micilor mele cârcoteli, cartea lui Liviu Radu e-o desfătare, e-o fugă în imaginaţie şi-un joc intelectual al posibilităţilor care nu se poate să nu cucerească orice iubitor, la o vârstă frageră au ba, de Jules Verne. Faceţi-vă un bine şi citiţi-o.


Un colet

Astăzi, având eu drum pe la poşta din sat :) cu nişte treburi, am aflat că mă aştepta un colet măricel. Cum întotdeauna mă bucur de colete – mai ales dacă acestea sunt măricele! – abia am aşteptat să ajung acasă, să scot cutterul din sertar şi să mă apuc de hăcuit.

Exact asta am făcut. Şi nu pot să nu vă împărtăşesc ce anume a dezvăluit acel colet trimis de Nemira. Iată:

Ele îmi vor ocupa timpul liber în zilele acestea.

Şi vă mai spun doar că-n perioada imediat următoare am să vă ofer părerea mea despre fiecare dintre aceste cărţi (da, inclusiv despre Adio, iubito!). Volumele sunt foarte arătoase şi miros divin (chiar, de ce nu s-a gândit nimeni să facă un parfum cu iz de carte nouă?). Mă aşteaptă în mod sigur ore bune de lectură plăcută. Ceea ce vă doresc şi vouă!


DT4

Am crezut că nu-l mai termin. Am rostogolit termenele de predare ca Mr. Jingles mosorul de hârtie. :) Şi-n tot acest timp cititorii mă-ntrebau când, când, când îl vor putea citi.

Ei bine, vestea bună a venit. Volumul 4 al seriei Turnul Întunecat, pe care-l veţi recunoaşte după titlul Vrăjitorul şi globul de cristal (sau, şi mai bine, după grosime!), este în sfârşit gata tradus. Sper să vă placă, aduce multe elemente noi poveştii celui din urmă pistolar şi extinde în direcţii noi paleta de semnificaţii a seriei.

În timpul traducerii am avut de consultat destule cărţi. King, chiar şi atunci când povestea se desfăşoară într-un trecut western care este în acelaşi timp un viitor sumbru al unei paralele a lumii noastre (ştiu că v-am pierdut, dar mai limpede de-atât nu cred că se poate spune!), face o sumedenie de trimiteri intertextuale. Unele declarate, altele doar sugerate. Norocul meu că am avut la dispoziţie şi ediţia franţuzească (îi mulţumesc şi acum lui Vali Lozinsky fiindcă mi-a oferit-o ca material ajutător, într-o ediţie integrală de la J’ai Lu), şi cea italienească. Datorită acestora am încredere că ediţia românească a ieşit mai bine. Aluziile pe care nu le-au prins ei le-am prins eu, iar cele pe care eu nu le-aş fi prins, poate, din goana tastaturii, m-au ajutat ei să le văd. Sigur, asta a redus productivitatea la hectar, dar cred că a meritat. Ca întindere, am ajuns astfel la jumătatea seriei. Cărţoiul pe care îl vedeţi în imagine, ediţia franceză, reuneşte primele patru volume, cu ilustraţii şi tabel cronologic cu tot. Al doilea volum al integralei e tot atât de pântecos, însă conţine doar trei volume, ultimele. De-ar fi după mine, anul ăsta aş vrea să le văd tălmăcite şi pe ele.

Să nu sărim totuşi calul. Să le luăm pe rând, frumos. Următoarea din serie, Lupii din Calla [apropo, un scurt quizz: de la ce credeţi voi că vine Calla, numele localităţii? ;) ], arată cam aşa-n ediţia princeps de la Donald M. Grant: Eu cam atât am avut a vă spune. Mă grăbesc să termin revizia şi să pot trimite textul către editură.

Zile lungi şi nopţi uşoare, cititori-sai!


Liviu Radu în Nautilus nr. 36

Descopăr cu plăcere în nr. 36 al mensualului Nautilus, revista de SF&F a editurii Nemira pe care o realizează Marian Truţă, două recenzii semnate de maestrul Liviu Radu la două cărţi traduse de mine: Compania neagră (Millennium Books, 2010) de Glen Cook şi volumul desemnat recent de cititorii Nemira cea mai bună apariţie a anului trecut, mă refer desigur la La asfinţit (Nemira, 2010) de Stephen King.

Vi le semnalez şi vouă, în speranţa că vă vor convinge să daţi (măcar o) şansă celor două titluri.

Despre Compania neagră, concluzia lui Liviu Radu sună aşa:

“[...] romanul combină tot soiul de elemente, care-l fac să poată fi încadrat în categorias sword and sorcery. Oricum, e un roman plin de evenimente, dinamic şi atractiv, pe care o să-l citiţi cu plăcere şi o să aşteptaţi cu nerăbdare următoarele volume ale seriei.”

[Restul textului intitulat Mercenari parşiviAICI.]

Iar despre La asfinţit:

“[...] în final, am fost mulţumit de carte şi v-o recomand. [...] volumul e interesant şi conţine cel puţin patru, cinci poveşti foarte reuşite. S-ar putea să vă placă chiar mai multe.”

[Restul textului intitulat Hai să ne speriem, AICI.]

Sigur, sumarul revistei e mult mai bogat de atât, dar sunt convins că pornind de la link-urile din postarea de faţă veţi descopri singuri alte şi alte articole demne de atenţia voastră. ;)


Top Nemira 2010

Fiindcă se leagă de subiectul anterior…

În ultimele săptămâni, pe blogul editurii Nemira s-a desfăşurat un concurs. Cititorii au fost invitaţi să întocmească un top 5 al cărţilor publicate de cea mai tare editură românească de profil ;) în anul de graţie 2010. Şi oamenii au votat. Aproape 500 au votat! Sigur, şi premiile au fost pe măsură…

Dar să nu lungesc vorba. Bucuria mea, proprie şi personală, e că primele două locuri sunt ocupate de Stephen King. :D La asfinţit (120 de voturi), respectiv Ţinuturile pustii (100 de voturi).

Şi uite aşa am şi mai mare spor, acum, când am şi mai mare nevoie de el. Vrăjitorul şi globul de cristal, al patrulea volum Turnul Întunecat la care lucrez acum, musai să se regăsească anul viitor pe primul loc al unui top asemănător. Da’ musai-musai! (Asta numai de nu va fi Lupii din Calla. Sau, mai ştii, poate chiar Cântecul lui Susannah!)

AICI găsiţi postarea întreagă pe blogul Nemira, inclusiv lista unor câştigători-surpriză.


Spioni în arşiţă

Poate că textul acesta trebuia să-l lipesc pe blog înaintea celui care vorbea despre Necuratul din Colga. Cronologic, da, el a fost publicat înaintea aceluia. Adică în 2003, tot în revista Familia. Vorbeşte, cum bine veţi observa, despre Spioni în arşiţă, alt roman al maestrului George Arion, roman aflat atunci, în 2003, la prima lui ediţie (tot la Ed. Fundaţiei Premiile Flacăra, precum Necuratul…). Între timp, cartea a fost retipărită la editura Tritonic, anul trecut, având coperta de mai jos.

Ellery Queen este poate cea mai celebra şi mai apreciata revista dedicată integral literaturii poliţiste şi de mister din lume. Lună de lună, pe lângă povestiri şi nuvele semnate de cei mai cunoscuţi scriitori americani, apar şi traduceri din autori străini, la rubrica Passport to Crime. Nu la multă vreme după ce am citit ultimul număr al acestei reviste, s-a întâmplat să citesc şi cel mai recent roman al lui George Arion, Spioni în arşiţă. Concluzie: dacă ar fi ca revista Ellery Queen să caute şi un autor român de literatură poliţistă pentru rubrica mai sus-amintită, atunci George Arion ar fi cea mai înţeleaptă alegere.

Spioni în arşiţă este un roman care se citeşte într-o singură şedinţă, cu sufletul la gură, este un roman care îţi răpeşte simţul timpului. Stilistic vorbind, prima parte (capitolul Prima zi) este cea mai izbutită. Dincolo de introducerea oarecum stereotipă a personajelor (cu toate că suntem anunţaţi încă de la început că „epoca romantismului în spionaj se dusese”), autorul ne oferă o descriere memorabilă a staţiunii egiptene Sharm El Sheikh îmbâcsită de soarele dogoritor, cufundată în lentoare, într-un marasm hipnotic, asemănată în repetate rânduri cu o pânză de păianjen întinsă cu un scop anume. Scopul, desigur, ni-l spune personajul principal, Claudiu Ropan, agent secret din partea română, care trebuie să-şi întâlnească omul de legătură. Acesta se dovedeşte a fi o femeie, Ella, chiar femeia după care Ropan tânjeşte de ani buni, femeia care-l vrăjise în adolescenţă şi la care îi rămăsese lui pentru totdeauna gândul.

De aici încolo, cititorul se trezeşte captivat mai degrabă de povestea celor doi, decât de intriga de spionaj. Autorul însuşi pare înclinat mai mult să urmărească relaţia lor intimă (gândurile, frământările, tatonările), iar acţiunea propriu-zis poliţistă suferă de inconsistenţă. Mai departe de jumătatea romanului aflăm că spionii trebuie să-l întâlnească pe Surescu, un contabil fugit din ţară, acuzat că a stat în spatele a două mari escrocherii naţionale: un joc piramidal de noroc (recunoaştem uşor Caritasul) şi un soi de bancă de întrajutorare (recunoaştem FNI-ul). Adevărata afacere oneroasă este însă aşa-zisa Vampiria (adică: Drakula Park). Întâlnirea pe un yaht cu acest Surescu şi alte câteva pagini de la finalul romanului sunt gândite să contrabalanseze ceea ce eu aş numi „imposibila dragoste a doi spioni”.

George Arion demonstrează, aşadar, că a învăţat lecţia romanelor poliţiste şi de spionaj din Lumea Nouă. Lecţie care spune că acţiunea poliţistă nu trebuie să fie decât fundalul pe care să se desfăşoare lucruri de o respiraţie mult mai largă. În Spioni în arşiţă, George Arion alege să vorbească despre dragoste. Rămâne de văzut despre ce va alege să vorbească în deja anunţatul roman Necuratul din Colga.

(Text apărut iniţial în revista Familia)

________

Alte destinaţii interesante de zilele astea:

  1. De pe Bookblog am aflat că Mark Twain va fi cenzurat, urmărindu-se eliminarea cuvintelor considerate discriminatorii din noile ediţii ale cărţilor lui. — AICI citiţi mai multe.
  2. Agenţia de Carte a început de puţin timp să găzduiască o rubrică a criticului literar Daniel Cristea-Enache. — O puteţi urmări AICI.
  3. Rămânând tot la DCE, ISuciu de la Mofturi de ochelarist ne spune cum a fost emisiunea Literatura de azi, de la TVR, în care DCE l-a avut invitat pe Gabriel Liiceanu. Lucru bun, fiindcă eu am cedat după primele 10 minute. — Unde? AICI.
  4. Blogul FanSF face un clasament personal al apariţiilor de “specialitate” ale anului trecut. — Consultaţi-l AICI.
  5. Lucian Dan Teodorovici îşi anunţă pe blogul/siteul personal planurile literare pentru acest an. Eu, unul, îi doresc să termine romanul acela cât mai curând. ;) — Pentru alte buline din plan, AICI.
  6. La Nemira a venit de la tipar versiunea corectată a noii traduceri din Raymond Chandler, Nu-i uşor să spui adio.
  7. S-a descoperit care este primul roman detectivistic ever. — Aflaţi din New York Times, AICI.
  8. Jack Kerouac ar fi vrut ca versiunea cinematografică a romanului său Pe drum să fie realizată de Marlon Brando. O spune răspicat într-o scrisoare descoperită recent. — Citiţi-o AICI.
  9. La Polirom a apărut o nouă traducere din Cormac McCarthy: Meridianul sîngelui. — Găsiţi AICI comunicatul editurii.

Cum e cu cititul pe la noi

Pomeneam ieri de-un articol din Jurnalul naţional despre piaţa autohtonă de carte în anul de graţie 2010, aşa cum este ea reflectată de statisticile făcute publice recet de singurul nostru lanţ mare de librării, recte Diverta. În continuare îmi propun să ofer câteva gânduri răzleţe, consideraţii personale pe marginea celor evidenţiate în articol. [AICI puteţi citi articolul în cauză.]

Că la noi se citeşte de la puţin în jos e fapt dovedit sociologic. Totuşi, dacă mai era nevoie, aflăm cu această ocazie că-ntr-un an în România se vinde câte o carte pe cap de vită furajeră. Nu-i chiar rău, v-aţi putea zice îngăduitori cu dacul în perioadă de criză, da’ dacă aruncăm doar puţin ochii peste graniţă – iar eu, de la geamul meu, văd la propriu peste graniţă – observăm că vecinii unguri se dedulcesc anual, în medie, cu câte 8-10 bucăţi carte la fiecare ocupant de pustă. Ei, dacă aţi vrut vreodată să ştiţi care-i gradul nostru de înapoiere în toate cele, iată-l! Împărţiţi la zece orice ispravă a lumii civilizate şi aflaţi locul nostru pe harta evoluţiei.

Dar ca şi când asta n-ar fi fost de-ajuns, aflăm cu stupoare că bestsellerul absolut al anului ce trecu’ aparţine lu’ nenea ăla în etate care porfeţeşte pe la tv despre alimentaţia sănătoasă la fiul fiului lui D-zo. Gheorghe Mencinicopschi i s-a zis la naştere, iar măria-sa autorul i-a zis operei “Noua ordine alimentară. Şi noi ce mai mâncăm?”. Partea a doua din titlu mi se pare de-a dreptul genială, dacă o luăm şi-o suprapunem nu regimului alimentar sănătos, ci regimului alimentar punct. Inconştientul colectiv şi-a spus cuvântul, bag sama.

Tot cu valoare… simbolică putem lua şi titlul aflat pe-al doilea loc în clasament. Simbolul pierdut, o carte de doi bani gonflată peste tot în lume ca să pară una de douăzeci şi trei de dolari volumul (hardcover, cu reducere). Din nou, pesimismul din interogaţia bestsellerului se regăseşte aici într-o lamentaţie făţişă. S-a pierdut ceva: iremediabil, definitiv, ceva de căpătâi, nu mai mult decât simbolul. Definiţia anului 2010!

Odată cu locul trei, surpriza surprizelor, ne întoarcem la tema alimentaţie puse sub semnul întrebării. “Mănâncă, roa­gă-te, iubeşte, de Elizabeth Gilbert. Mergem totuşi un pas mai departe. De la potolul lumesc urcăm o treaptă spre spiritualitate. Ruga ca năzuinţă, ca speranţă în mântuire. Din nou, pe românul cumpărător de carte l-a dus subconştientul spre ceea ce-l doare cel mai tare: supravieţuirea. Acum, şi cu o latură religioasă!

Mi-este clar astfel că pentru noi (şi) cartea e-o extensie a gastricului, a pântecelui ghiorăitor şi că, precum în multe alte cazuri, anul 2010 a dus la mari deziluzii. Întrucât niciunul dintre volumele aflate în top 3 nu ascundea între coperte acel mult dorit ghid de supravieţuire în România lui boc! şi băse. Ba dimpotrivă! Titlurile au înşelat  cu bună ştiinţă, au atras în capcane diabolice, au dat plasa supremă. Şi plasa era goală, of course.

Oricum, optimişti cum suntem (NOT!), 2011 cu siguranţă ne va aduce lucruri mult mai bune.

Să citiţi bine! Şi sănătos!

________

Alte destinaţii interesante de zilele astea:

  1. Asta n-am anunţat-o la timpul dumisale, da’ e bine ş-acum. Ştefan Ghidoveanu a început pe-al său blog o serie de exclusivităţi literare. Prima bucată-i aparţine lui Liviu Radu şi se intitulează Ina Ţepelina. — Mereţi de-o citiţi îndată AICI.
  2. DJ ne povesteşte în Biblioteca Babel despre The City & The City al lui China Mieville. — Lămuriţi-vă cum stau lucrurile AICI.
  3. Pe blogul revistei Cultura, Alex Goldiş face o recenzie foarte frumoasă celui mai nou roman al lui Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine. — Citiţi despre “cel mai tăios şi mai problematizant roman românesc despre căderea comunismului” AICI!
  4. Andrei Ruse ne anunţă că şi-a pus cartea de debut la liber pe net. — Poezii gratis AICI.
  5. Editura TOR ne invită să realizăm un top al celor mai bune romane SFF ale deceniului. — Cast your votes HERE.
  6. Editura Nemira lansează o nouă provocare. Şi pune la bătaie un ebook reader Evolio şi o grămadă mare de ebooks. — Vă povesteşte Ionuţ AICI.
  7. eMag e primul magazin din România care, începând de astăzi, a pornit comercializarea celebrul eBook Reader Kindle Wi-Fi + 3G. Încet-încet încep şi mie să-mi facă cu ochiul drăciile astea. :)

Precizare

Poate aţi băgat de seamă, în noul Suspans am făcut o nefăcută şi m-am autopublicat cu o povestire în limba engleză. Simt că se cere o scurtă precizare.

J.D.’s Departure a fost scrisă în 2003, pe când eram în facultate şi urmam cursul de creative writing al Magdei Danciu (poate vă amintiţi că despre admirabila doamnă Danciu am mai vorbit şi pe blogul editurii Nemira, aici). Acesta este produsul cu care m-am prezentat la finalul cursului. Primiserăm toţi câte o ilustrată de epocă şi câteva indicaţii cu privire la elementele pe care să le încorporăm în text. A ieşit, deci, această bizară proză pe care am intitulat-o J.D.’s Departure.

Sper să vă placă. N-am intervenit în niciun fel asupra ei, what you see is what everybody could see (way) back in 2003. Ţineţi doar seama de faptul că nu-s un vorbitor nativ de engleză, s-ar putea să-mi fi scăpat stângăcii de exprimare. Trag însă nădejde că nu vor fi flagrante…


Recenziile din revista Suspans aduc reduceri!

Nu uitaţi nici de oferta săptămânii:

Asta înseamnă că, dacă la naştere ursitoarele
v-au pus steaua norocului în frunte,
aveţi şansa de-a vi se da banii înapoi. :)
Mai este timp doar până luni dimineaţă.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 76 other followers