Ţi-a intrat frigul în oase, te-a pătruns până la măduvă, dar eşti hotărât să nu-ţi pese. Ţi-e greu, sigur, ai nevoie de-o mantră (Beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi…) şi de-o stăpânire cât pentru o viaţă de om ca să nu-ţi laşi dinţii să clănţănească, să nu te arunci în braţele disperării de gheaţă, dar eşti tot mai hotărât că-ţi reuşeşti.
Şi chiar aşa este. Pentru o vreme, cel puţin. Doar ai rezistat în felul acesta cinci zile şi cinci nopţi. Asta e a şasea noapte. Prima săptămână e mai grea, nu?
Te ridici din scaun, îţi netezeşti turul pantalonilor (la ce-ţi mai foloseşte şi asta?) şi te duci la fereastra adăpostului. Sticla e lăptoasă, îngroşată de gheaţa ce formează pe alocuri desene radiale. Sufli şi respiraţia ta naşte o nouă cataractă în acea întindere albicioasă. Freci sticla cu mâna. Te bucuri când nu simţi răceala ei. Câţiva fulgi se desprind şi cad pe duşumeaua gudronată. Nu vezi nimic afară. Şi aşa e întuneric. Ce-ai fi vrut să vezi? Luna? Stelele?
N-are rost să te amăgeşti. Şi ele-s îngheţate. Iar lumina lor e-o avalanşă. Să aştepţi mai bine soarele. E şi asta o speranţă. Cam deşartă, după cum te-au învăţat deja zilele petrecută în acest capăt de lume, însă totuşi o speranţă.
*
Erai un om ascultat cu evlavie de mii şi mii de oameni, noapte de noapte, dimineaţă de dimineaţă, oricând se anunţa că te vei afla în faţa microfonului. Ştiai cum să răstorni cuvintele, cum să faci o frază să dea din picioare în cine trebuia (aşa susţineai tu: în cine trebuia; şi-o susţineau şi toţi cei care te ascultau, nu-i vorbă). Când stăteai în cabina izolată fonic a radioului
(ce mai poveste şi cu radioul ăsta! abia te-au lăsat să-l scoţi din mahala, ş-au făcut-o numai fiindcă au cerut-o oamenii, care te voiau în casele şi maşinile lor peste tot în ţară, ţi se dusese vestea, asta e, radio şanţ, da, chiar aşa i-ai spus postului, i-ai spus încă de la început, şi radio şanţ a rămas şi după „hirotonisire”)
erai un super-om, un semizeu, la naiba, un Zeu cu Z mare. Toată lumea undelor îţi aparţinea şi, prin ea, îi puteai atinge pe toţi cei care te ascultau. O făceai subtil, cu pricepere de gravor în gheaţă, le intrai pe sub piele şi le suceai minţile. Aveai un dar.
(şi încă-l mai ai. ce-i dat, e bun dat)
Aproape că-i vedeai cum stau ca nişte animale hipnotizate în faţa difuzoarelor, saliva curgându-le pe bărbie şi picurându-le în poală, cu ochii cârpiţi de nesomn şi roşii noapte târziu, cu cafeaua sleită în ceşti dimineaţa, abia evitând un accident pe şosea la orele de vârf, uitând să mai dea banii casierei (care, sincer, nici ei nu-i prea mai stă gândul la bani) după-amiaza la magazin, când cumpărau pâine şi cafea, cafea şi pâine, tot ce le trebuia ca să reziste de la o emisiune la alta. Aproape c-o vedeai pe Marta, o fată de şaisprezece ani din Slobozia, pierzându-şi virginitatea şi, în pofida durerii, având un orgasm cu care numai o dată sau de două ori se va mai întâlni în viaţă, şi totul în vreme ce-ţi aude vocea susurând în surdină din radioul de la capătul patului lui Ionel, flăcăul proaspăt venit din armată (a făcut-o la Arad, ştiai şi asta) şi care spune că şi pentru el e prima dată, deşi nu s-ar zice. Aproape că-l vedeai pe Marinel, bunicul Angelei, o fetiţă superbă din Braşov, care nu te cunoaşte încă, dar te va cunoaşte în doar câţiva ani (cu ocazia aniversării vârstei de cinci ani, chiar în ziua aceea), îl vedeai pe Marinel, singur în apartamentul său de bloc rece – soţia i-a murit de trei luni şi tu eşti tot ce i-a mai rămas pe lume, tot ce mai contează, în afară de Angela, desigur –, îl vedeai cum se uit la albumul cu fotografii îngălbenite şi pătate de muşte, cum îşi aminteşte prima noapte petrecută cu Floruţa, răposata soaţă, ş-aminteşte mâinile ei, picioarele ei, buricul ei, iar când îl strânge inima, nu mai întinde degetele după cutia cu tablete, ci le plimbă peste hârtia fotosensibilă şi – ascultându-te, desigur, desigur – se lasă uşor pe-o rână şi-ţi aşteaptă vorbele de eliberare.
Pe care i le dădeai. Lui şi multor altora. Simţeai că-i cunoşteai pe toţi. Şi simţeai că fiecare vorbă din spusele tale se adresa într-un fel aparte tuturor, fiecare însemna ceva important pentru careva exact în momentul în care o rosteai. Tocmai de aceea ştiai ce intonaţie să foloseşti, ce sinonim să alegi şi ce subiect să abordezi.
I-ai auzit pe unii spunând că, uneori (de cele mai multe ori, spuneau ei, dar cine să-i asculte?), puţine din cele pe care le rosteai în microfon aveau sens. Poate pentru ei! Ei, care nu erau ascultătorii tăi fideli.
Fiindcă mai existau şi din aceştia. Întotdeauna există, n-avea rost să te minţi.
Interesant a fost că în restul timpului, când plecai din cabina de emisie
(ce pretenţios sună! toată lumea ştia că emiteai din propriu-ţi dormitor),
viaţa ta nu era cu nimic mai diferită de-a lui Marinel sau a Martei. Aveai, desigur, conştiinţa lucrurilor de care eşti în stare, te simţeai special, adorat în secret de toţi cei cu care te întâlneai pe stradă şi care, deşi nu-i vedeai niciodată faţă în faţă când te ascultau (iar atunci când chiar îi vedeai faţă în faţă păreau oamenii normali dintotdeauna, lângă care ai crescut şi ai învăţat), erau zombie tăi personali, marionetele tale, animalele tale de casă. Pe care le hrăneai când pofteai – uneori, îţi plăcea să-i laşi să facă foamete, nu le dădeai nimic mai multe zile, şi asta pentru că, la capătul postului, satisfacţia (de ambele părţi, erai convins) era maximă –, pisicuţele pe care le mângâiai şi porcuşorii de Guineea la care te zgâiai în momentele cele mai intime. Umblai pe stradă cu bărbia ridicată, cu o privire auto-suficientă şi înaintai cu un pas sprinţar, de stăpân bucuros.
Recunoaşte, a fost o perioadă extraordinară pentru tine! Să te afli la cârma unei naţiuni întregi! S-o subjugi printr-un simplu microfon!
*
Tehnica avansează uimitor de repede. E incredibil ce se întâmplă în lume, cât de creativ poate fi omul. Şi, totuşi, cât de zevzec.
Anunţai cât de des puteai o adresă de căsuţă poştală unde-ţi puteau fi adresate scrisori şi un cont bancar unde puteau fi depuse donaţii. Amândouă erau înregistrate pe-un nume fictiv. Amândouă erau permanent burduşite. Rareori te sinchiseai să le verifici.
Telefon nu aveai, fiindcă nu te interesa nimic ce însemna interactivitate.
Totuşi, curios, într-o zi ai trimis-o pe femeia de serviciu de pe scară să-ţi aducă plicurile adunate la poştă. Aceasta, după ce-a aflat cât e de muncă pentru asta, şi-a chemat în ajutor şi soţul, şi pe cei doi fii. A meritat. I-ai recompensat pe toţii cu asupra de măsură. Nu te-ai temut că ar putea intra la idei cu privire la atâta bănet dat cu generozitate din mâna unuia care, pe lângă faţa nerasă de luni la rând, mai are şi pantalonii rupţi în fund.
Sacii ţi-au umplut tot dormitorul şi holul de la intrare. Câteva zile ţi-ai pierdut vremea deschizând plicuri şi citind bazaconiile ascultătorilor tăi somnambuli, subnutriţi, deshidrataţi… N-ai citit niciun rând pe post.
Pe la mijlocul celui de-al douăzecilea sac ai dat peste o scrisoare prin care ţi se propunea să emiţi prin internet în mai multe ţări europene.
Nici măcar nu trebuia să ştii limba. Exista un program – ţi se spunea – care traducea instantaneu orice cuvânt, orice nuanţă de limbaj şi orice inflexiune, păstrând neştirbit sensul vorbitorului. Tot ce trebuia să faci era să trimiţi un simplu răspuns cu „da” sau „nu” folosind plicul deja timbrat expediat odată cu scrisoarea de intenţie.
Şi ai trimis plicul. L-ai trimis scriind un „DA” chiar pe faţa lui.
*
N-ai făcut-o fără a sta îndelung pe gânduri, nu-ţi luăm ce-i al tău. N-ai dormit câteva nopţi, aşa este, ai mâncat puţin ş-ai uitat să te mai duci la toaletă două zile, făcându-ţi nevoile chiar în hainele de pe tine. Ai semănat, vreme de câteva zile, cu unul dintre ascultătorii tăi vrăjiţi.
Dar ca răspuns tot „Da” a fost. Şi asta contează.
Ţi-au trimis – tot la oficiul poştal din cartier, ai plătit tot familia femeii de serviciu de pe scară să meargă – tot echipamentul de care aveai nevoie pentru a pune în funcţiune minunăţia tehnică ce avea să-ţi permită să le vorbeşti francezilor, englezilor, spaniolilor, ungurilor, cehilor, bulgarilor şi altor şapte naţii europene aşa cum le vorbiseşi iubiţilor tăi conaţionali.
Totul era preinstalat. Aveai instrucţiuni precise unde trebuie să introduci fiecare mufă, unde să conectezi fiecare cablu, ce să faci cu toate butoanele, pe care să apeşi şi cât de mult. Te-ai descurcat fără nicio problemă. Conexiunea internet ţi-au oferit-o prin unde radio. Asta ţi s-a părut dovada supremă a amestecului sorţii.
Ai început numaidecât să emiţi în eterul cablurilor de fibră optică şi-a undelor radio internautice. Te-ai simţit un mic Napoleon.
Ai început să-l vezi şi pe Iain, tânărul din Aberdeen, cum te ascultă în vreme ce, cu o privire morbidă în ochi, îşi strânge de gât iepurele alb, pe Florance şi pe Lionel făcând cam acelaşi lucru (doar că nu pentru prima oară, ci pentru ultima – pentru amândoi) ca şi Marta şi Ionel, l-ai văzut pe Andrè aşezând o pernă peste faţa deja buhăită de plâns a fratelui său de doar cinci luni. Ai văzut o mulţime de oameni.
Tu i-ai văzut, le-ai vorbit, iar ei te-ai ascultat. Întru totul. Fiecare pe limba lui. Ca şi vorba aia cu păsările…
Apoi, totul a început să se năruie.
*
Mai întâi a fost site-ul acela.
*
La început nu te-ai priceput să butonezi tastatura calculatorului, n-ai ştiut ce poţi face cu el. Apoi, treptat, apăsând la nimereală tastele, te-ai prins cum funcţionează. Şi, dacă s-ar fi redus totul la timpul tot mai puţin pe care-l petreceai în dormitor, emiţând, n-ar fi fost chiar aşa o tragedie.
Dar ai nimerit peste acel site, www.radiolive.com, aşa-i spunea. Ţi-a intrat singur în lista de preferinţe şi, de fiecare dată când deschideai calculatorul ca să emiţi, se activa şi-ţi umplea ecranul. Te bloca, te anihila, te virusa. Rămâneai ore în şir în faţa monitorului, nu făceai nimic, nu trebuia să faci nimic, făcea el totul în locul tău. Stăteai acolo şi priveai ecranul plat, LCD, aşa scria pe el, şi ascultai.
Din boxele computerului curgea o voce destul de asemănătoare cu a ta. Totuşi, nu-ţi aparţinea.
(Ai fi intrat la bănuieli dacă era aşa. Nu eşti prost deloc. Să-ţi auzi propria voce, vocea care a vrăjit milioane de oameni, s-o auzi ieşind dintr-un difuzor şi acum să te vrăjească pe tine, sună puţin cam prea mult a nebunie.)
Avea ceva metalic în ea, ceva forţat-uman. Vorbea într-o altă limbă decât a ta, dar, chiar şi aşa, o înţelegeai fără probleme. Nu spunea lucruri care să se lege. Uneori, erau chiar frânturi de cuvinte, propoziţii întrerupte brusc şi unite în chip ciudat cu alte propoziţii. Era un soi de limbaj codificat, ca un alfabet Braille pentru ureche.
Te-a ţinut aşa zile în şir, te-a rupt complet de viaţa de dinainte, te-a coborât din turn în noroi şi, culmea!, asta nu te-a întristat deloc.
Erai mai fericit ca niciodată. Când te uitai la acel monitor (nu arăta decât o frecvenţă, un grafic ca de seismograf, ca de aparat cardiac), când ascultai vocea din boxe, erai în culmea extazului.
*
Apoi a venit impulsul.
*
Te uiţi pe geamul mat şi-ţi spui necontenit: Beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi… Aşa cum beai vin şi mâncai curmale (nu?) în faţa monitorului în ziua când vocea care-ţi semăna, dar nu era a ta, ţi-a spus ce te aşteaptă. Beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi…
Acum nu mai eşti sigur de nimic. E mai bine aşa. Au trecut cinci zile de când stai în cabana aceasta din creierii munţilor (oare în Alpi să fii? pe Himalaia?), eşti singur-singurel, n-ai pe tine decât pantalonii aceia rupţi în fund, o cămaşă şi-o vestă, şi, mai important, nu mai vezi, nu mai auzi şi, încet-încet, începi să nici nu mai simţi nimic.
Te-ai săturat de tot ceea ce mai întâi ai văzut, apoi ai auzit şi-n cele din urmă, constrâns dinăuntru parcă, împins din străfundul sufletului, ai simţit. Fiindcă, te-ai convins, nimic nu e mai crâncen decât să simţi tot ce se poate simţi pe lume. Dintr-o dată. Într-o singură fracţiune de secundă.
Frigul acesta e-o nimica toată. Sincer. E-o binecuvântare. Ai impresia că l-ai putea suporta o veşnicie.
Ah, dacă ar dispărea măcar gândurile, dacă ar putea fi îngheţate amintirile. Dacă, odată cu simţurile, s-ar putea ucide şi amintirile lor!
*
– Ascultă-ţi povestea şi simte-o!
*
Beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi mănânc curmale, beau vin şi…
© Mircea Pricăjan
(Almanahul Flacăra, vara 2006)
Comentarii