Jocul

E singur şi, în depărtare, o vede. A rămas singur şi îşi aude inima cum îi bubuie în urechi. Se mai uită o dată în jur, aruncă un ochi pe după colţul de fier al ascunzătorii – nu e nimeni – şi, strângând în mâini arma pe care singur şi-a făcut-o din cinci tuburi subţiri de tuberman, o rupe la fugă spre ea, spre o ascunzătoare mai sigură.

Aleargă aplecat de spate şi cu ochii mişcându-i-se în toate părţile. Sângele i se zbate la tâmple şi-i înceţoşează privirea. Transpiraţia îi umple fruntea. Se şterge şi continuă să alerge.

Ajunge la ascunzătoarea pe care-a văzut-o şi ieri, dar nu a îndrăznit să o folosească. E-un mastodont de fier ruginit, cu unghiuri ciudate, cu tije şi manete ameninţătoare. Are o uşă rotundă. În mijlocul ei se află o manetă circulară, aşa cum a văzut el în filmele cu submarine. Nu ştie la ce-o fi folosit cutia aceea înainte s-o aducă o macara la depozitul de fier vechi, însă-n mod sigur acolo nu-l va găsi nimeni. Şi, ţinând uşa puţin întredeschisă, va putea supraveghea nevăzut o parte din curte şi-i va vâna unul câte unul pe ceilalţi băieţi.

Trage cu toată forţă de uşă şi, când aceasta scârţâie puţin, el scrâşneşte din dinţi şi n-o aude. Înăuntru e întuneric. Câteva raze de lumină pătrund prin găurile săpate de rugină în peretele gros de oţel. Şi miroase. Un damf păstos de praf şi umezeală, ceva acru şi rânced, corosiv. Pe el, însă, nu-l mai înspăimântă nimic. În primele două partide ale jocului el a murit primul. A trebuit să stea de-o parte şi să-i urmărească pe ceilalţi cum se caută pe după frigidere dezafectate, caroserii sparte, munţi de ţevi îndoite şi mormane de şpan. A trebuit să stea de-o parte şi să aştepte să moară toţi, mai puţin unu. Câştigătorul.

Cât de mult şi-ar dori şi el să fie câştigător măcar o dată!

Muşcându-şi buza de jos şi închizând ochii, intră în obiectiv şi trage uşa după el. Se pune la pândă. Simte că acum şansele sunt de partea lui.

***

Valentin Manta apăsă un buton pe consola telefonului de birou şi, cu o voce obosită, spuse:

– Amalia, eu plec spre casă. Tu mai rămâi?

– Sunt gata şi eu, se auzi o voce dintr-un difuzor mic. Vrei să te duc cu maşina?

– Nu, mulţumesc. Fac o plimbare. După o zi ca asta, o plimbare mă calmează.

– Cum vrei tu. Ne vedem mâine, atunci.

– Sigur. Pe mâine.

Ridică degetul de pe buton şi scoase aerul din piept cu un oftat prelung.

Era avocat cu normă întreagă de peste douăzeci de ani şi niciodată nu avusese o zi mai proastă ca aceea. În România, dacă clientul avea bani, nu exista caz dificil. Trebuia doar să ştii ce roţi să ungi şi totul mergea strună. Nici nu mai conta procesul. Iar pledoaria lui ţinea mai mult de-un act teatral, decât de unul judecătoresc. Cu cât părţile implicate erau mai bine înfipte în găleata cu mălai, cu atât existau mai multe şanse ca totul să treacă pe neobservate. De regulă, se ajungea la înţelegeri amiabile. Banii domnului X treceau în contul bancar al domnului Y, iar pe traseu se făcea o escală prin gara domnului – în speţă – Valentin Manta, care reţinea o parte din transport şi dădea undă verde garniturii spre destinaţia finală. Frumos, cu grijă şi bună înţelegere. Ca între oameni, nu?

Niciodată nu fusese pus în faţa unui şantaj. Niciodată, până acum. Tocmai el, avocatul. Intermediarul. Pacificatorul. Vama – dincolo de care, odată trecut, eşti un om nou, cu acte în regulă.

Enervat şi obosit peste măsură, nu-şi dorea acum decât să facă o plimbare până acasă, să încerce să-şi limpezească gândurile şi, după un somn bun, să se trezească într-o nouă zi, înveselit de aflarea soluţiei. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de evidentă. Căci, nu-i aşa, la vedere stau cel mai bine ascunse lucrurile.

Se ridică din scaunul directorial din piele neagră, îşi culese servieta de pe masa de scris din lemn masiv de mahon, aruncă o privire rapidă pereţilor înţesaţi cu diplome peste diplome şi fotografii peste fotografii cu celebrităţi din lumea afacerilor şi ieşi pe uşă.

În anticameră nu mai era nimeni. Amalia probabil că plecase deja spre parcarea de la etajul al doilea, unde-şi lăsa ea mereu maşina, acum un Renault de ultimul tip, ca să fie mai aproape de birou. Valentin mai oftă o dată (oare nu era şi Amalia implicată în toată povestea aceea?) şi porni spre lift.

Apăsă butonul şi aşteptă. Nu-i trebui mai mult de cinci secunde liftului să sosească, şi totuşi lui – datorită devălmăşiei de gânduri care-i zumzăiau în minte – i se păru că trecură ore întregi. Aiurit, cu sângele pulsându-i înspumat la tâmple, călcă în colivia de metal şi uşile se închiseră în urma lui.

***

Stă la pândă vigilent. Se simte ca-n filmele cu comandouri în jungla amazoniană. Numai că jungla lui nu e plină de liane şi sequoia, ci de bucăţi de fiare contorsionate, bătute de ploi şi roase de rugină, şi nu stă într-o scorbură, ci într-un cuptor (crede el) de turnătorie. Întunericul îl înconjoară, numai că el nu-l observă. El stă cu privirea aţintită afară prin deschizătura îngustă a uşii rotunde. Stă cu ochii îngustaţi şi cu unul dintre cele cinci tuburi lipit de buze. Glonţul e pe ţeavă: un cornet din hârtie, cu vârful înmuiat în aracet. Are cornete şi din cele mai periculoase, cu ace cu gămălie în vârf. Dar acelea sunt pentru trasul la ţintă, nu pentru jocul de-a vânătoarea. Dacă ştii cum să sufli, atât de bine se împlântă în copaci!

Aude zgomot de paşi. A mai căzut un jucător. Aude strigăte înfundate. „Eşti mort! Eşti mort!” „Mă predau!” strigă altcineva, mai aproape, însă e imediat doborât la pământ cu un cornet năprasnic şi urmează alte strigăte de „Eşti mort! Eşti mort!”.

Trece o vreme şi tăcerea iarăşi se pogoară.

Tensiunea creşte în el şi când e pe cale să se relaxeze, în cătarea armei sale se iveşte o siluetă. Se mişcă încet, cu precauţie, aplecat de spate, aproape târâş. Nu mai aşteaptă. Ocazia e unică. Îşi umflă plămânii cu aer, îşi apasă buzele pe capătul tubului şi sufle cu toată forţa.

Inamicul nici nu prinde de veste. Cornetul îl nimereşte în piept.

Ar trebui să strige „Eşti mort!”, dar nu o face. Nu vrea să-şi deconspire poziţia.

Dar în spatele inamicului mai e cineva. Un alt jucător.

– Eşti mort! Eşti mort! strigă acesta şi imediat întoarce capul spre locul unde stă el.

Speriat, se trage şi mai înăuntru. Şi, făcând asta, trage şi uşa după el.

Întunericul e acum complet. Parcă nu se mai văd nici dârele acelea de lumină.

***

Biroul lui se afla la etajul al optulea într-o clădire de douăzeci de etaje. Primele două nivele erau ocupate de parcări.

Când se opri liftul, probabil că mai avea încă cinci etaje până la parter. Nu ştia sigur, fiindcă nu urmărise afişajul electronic. Cablurile din oţel se întinseră brusc, şuierând ca nişte şerpi de junglă, iar lumina pâlpâi, apoi se stinse.

Trezit parcă dintr-un somn de dimineaţă, Valentin Manta se lăsă pe vine şi, speriat, întinse braţele în lături în căutarea unui sprijin.

Întunericul era peste tot. Un întuneric dens, palpabil, care lărgea la infinit dimensiunile cuştii liftului. Dacă nu ar fi simţit sub picioare podeaua şi dacă una dintre mâini nu ar fi atins peretele îmbrăcat în foaie de aluminiu zincat, ar fi putut foarte bine să creadă că pluteşte în gol.

– Ce mama dracu’!? făcu el exasperat, simţind deja cum începe să respire mai greu. Hei! Oameni buni! Daţi drumu’ la curent!

Fără voia lui, scăpă servieta. În tăcerea care cuprinsese întreaga clădire, pocnetul pe care-l scoase aceasta semănă cu bubuitul detonării unei bombe cu hidrogen.

Valentin trase aer în piept şi-l ţinu acolo până ce simţi că-l ard plămânii.

***

Aude zgomote ciudate. Nu mai e vorba de strigătele celorlalţi jucători. Sunt tânguieli lugubre, scrâşnete metalice, plescăituri apoase, sunt şuierături ca de vânt pe la streşini într-o noapte de decembrie, când totul e îngheţat, până şi soarele, parcă. Sunetele acestea vin dinăuntrul cuptorului, nu din afara lui. Vin din inima întunericului. Vin din spatele, din faţa, din stânga şi din dreapta lui. Se învârt în juru-i. Îl ameţesc.

Şi-ar dori să strige, dar dorinţa de-a ieşi câştigător încă e suficient de mare, încât să-l împiedice să o facă. Mai bine să aştepte. Să strângă tare din ochi şi din dinţi şi să aştepte. Să-i lase pe ceilalţi să se elimine unul pe altul şi el să iasă doar când va mai fi rămas numai unul. Să-l pândească apoi pe acesta şi să-l omoare cu un glonţ chiar din gura cuptorului. Apoi va putea şi el striga „Eşti mort! Eşti mort!”, căci acela va fi strigătul învingătorului. Al Câştigătorului.

Să aştepte, deci. Să stea acolo în întuneric şi să nu-l bage de seamă; să asculte vaierele acelea şi să nu le dea ascultare.

Reuşeşte asta. Reuşeşte preţ de câteva clipe. Apoi, cu spaima dospită-n el de să dea pe delături, se ridică în genunchi şi se loveşte cu capul de tavanul cuptorului. Pe lângă durere, îl asaltează şi o ploaie de rugină, care-i cade peste faţă ca o armată de păianjeni mici, parcă mângâindu-l cu picioarele lor păroase. Strânge şi mai tare din ochi şi duce mâna la cap. Nici urmă de sânge. Doar o umflătură mică, un cucui de care se va lecui cu siguranţă în câteva zile. A scăpat uşor.

Ameţit, cu atenţia întoarsă pentru o clipă de la spaima care-l bântuie, mai aşteaptă o vreme.

„Tăceţi, tăceţi, nu mai strigaţi!” îşi spune în gând, sperând ca acele fiinţe care – e convins acum – se află împreună cu el în cuptor să înceteze zarva. Aproape că şi vede în întuneric cum scapără mii de ochi mici: ochi verzi şi albaştri şi galbeni. Şi negri. Aceştia-l înspăimântă cel mai tare. Ochi negri care scapără în întuneric. Un negru sclipitor, lucios, ca de metal polizat cu o piatră foarte fină.

Strânge arma şi mai tare la piept şi-şi spune că, în caz de pericol, va apela la cornetele cu vârf de ac. Le are la-ndemână, într-un buzunar special croit în interiorul vestei. Le pipăie şi acolo sunt. Dintr-o dată, se simte mai curajos.

Ce Dumnezeu, aşa trebuie să se comporte un Câştigător?

***

„Ciudat cât de greu trece timpul când eşti captiv”, îşi spuse Valentin Manta nu fără o urmă de groază. „Şi cine ştie cât va mai trece până să vină cineva să mă scoată de aici.”

Gândul acesta nu făcu decât să-i adâncească panica. Respiraţia îi rămase în gât ca un dop de plută şi simţi cum îl strânge capul. Îl cuprinse ameţeala. Pe dată, uită complet de şantajul din care nu vedea nici o cale de ieşire (să-i cedeze nemernicului ăla toată averea sa şi să iasă la pensie la cerere era inacceptabil) şi nu se putu gândi decât la situaţia sa de prizonier. La anxietatea care îl cuprindea pas cu pas. La claustrofobia de care până acum nu ştiuse că suferă. La moartea pe care şi-o vedea deja cu ochii. La toate deodată şi la nimic în special.

Prin pâcla care-i acoperise gândurile, îşi aduse cu disperare aminte de telefonul celular. Cu mâini tremurânde, îşi pipăi sacoul şi-i simţi conturul. Era scăpat! Salvat! Săpă în buzunarul interior – îl scoase. Apăsă butoanele la nimereală şi ecranul prinse viaţă. Obişnuiţi cu întunecimea, ochii lui avură nevoie de câteva clipe să se adapteze la acea lumină spectrală. Îndată însă ce imaginea se focaliză, Valentin reuşi să citească afişajul. Era ora 23.44. (Să fi trecut doar zece minute de când îşi părăsise biroul? Ţinea minte că ultima oară când văzuse un ceas, cadranul anunţa ora 23.34.) Şi avea semnal destul. Cu bateria stătea cam slab – numai o liniuţă.

Căută în agendă numărul Amaliei. „Sper să nu fi ajuns prea departe…” – gândi.

Punându-şi toate speranţele în acel apel, apăsă butonul potrivit.

Şi tot ce primi după o lungă aşteptare nu fură nici măcar nişte fâşâituri ca de reţea ocupată, ci nişte tânguieli lugubre, nişte scrâşnete metalice şi nişte tânguieli apoase, un şuierat ca de vânt.

***

Băiatul şi-a pierdut deja orice stăpânire. Nu se mai crede un Câştigător. De fapt, atât de mult timp a trecut de când a rămas închis în cuptorul de turnătorie (a încercat uşa de nenumărate ori, a izbit-o cu pumnii şi cu picioarele până ce i-a plesnit pielea şi i-a dat sângele, a zbierat din toţi rărunchii şi a rămas fără voce, a plâns şi lacrimile i s-au uscat, după care a plâns din nou), încât a abandonat orice speranţă că va mai ieşi vreodată cu viaţă de acolo. Pentru un băiat de vârsta lui, gândul morţii nu seamănă deloc cu ceea ce-ar gândi un adult, pentru el nu se leagă în nici un fel de altceva în afară de jocul pe care-l părăseşte şi e conştient că nu-l va mai putea începe niciodată. Însă asta înseamnă totul. Înseamnă că a pierdut şi ultima şansă de-a mai ieşi Câştigător.

Într-o clipă de disperare, şi-a descărcat întreaga muniţie (până şi cornetele cu ace în vârf) asupra unor duşmani din umbre, asupra unor monştri veniţi să-l scoată definitiv din joc

(„Eşti mort! Eşti mort!”)

apoi a mai strigat o dată

(„Mă predau!”)

şi a mai plâns lacrimile care i-au mai rămas.

Totul în zadar.

Acum, epuizat, costumat, deznădăjduit, se întinde pe spate în colbul cine ştie câtor tone de aliaje arse şi se predă.

***

Valentin Manta se trezi la un moment dat şi îşi dădu seama că stătea întins pe spate în cabina liftului. Nu ştia cât timp trecuse, nu ştia când adormise. Ştia doar că, epuizat, consumat şi deznădăjduit, aruncase telefonul în lături şi se lăsase pradă ameţelii. Ultima amintire cât de cât vie pe care o avea era a unor strigăte şterse, vagi, care spuneau:

(„Mă predau!”)

– E cineva acolo? Hei, răspunde-mi!

Acum auzea bubuituri. Şi erau mult mai clare, mult mai apropiate.

Se ridică împleticit în picioare şi-şi auzi genunchii cum trosnesc. Observă la un metru de el lumina telefonului şi-şi dădu seama că probabil nu… dormise?… îşi pierduse cunoştinţa?… mult timp.

Bum! Bum! Bum!

Cineva încerca să spargă uşa liftului. Valentin se îndreptă de spate şi, răguşit mai întâi, începu să strige:

– Ajutor! Ajutor! Sunt aici! Ajutaţi-mă!

***

Cu toate că nu mai au voie de trei zile să se joace un curtea depozitului de fier vechi, de când a dispărut cel mai mic dintre ei, Vali şi prietenii lui nu se pot abţine şi tot acolo se joacă. Cu arma din ţevi tuberman în spinare şi cu hainele înţesate cu cornete de hârtie, Vali (Valentin Manta, cum îi spune apăsat mama lui de fiecare dată când face câte-o năzbâtie) se ascunde după un perete din fier şi, imediat ce vede cuptorul în depărtare, ştie ce va găsi în el.

Curajos cum este – doar a ieşit nu o singură dată câştigător la jocul lor de-a vânătoarea! –, nu stă nici o clipă pe gânduri şi o ia într-acolo.

E puternic şi nu are probleme să deschidă uşa cu manetă rotundă, ca la submarine. Şi nu face un pas în spate când îl izbeşte mirosul păstos de praf şi umezeală, ceva acru şi rânced, corosiv, peste care, mai puternic, se simte izul dulce de carne în descompunere. Nu face un pas în spate fiindcă nu-l sperie aşa ceva. A văzut destule filme de groază şi e iniţiat.

Însă, oricât ar încerca, nu reuşeşte să se convingă să intre în cuptor.

În schimb, strigă cu toată forţa:

– Băieţi, stop joc! Haideţi încoace! Stop joc! Stop joc!

***

Când, cu scrâşnete şi tânguieli lugubre, uşa liftului este deschisă, Valentin Manta, avocat de succes şi viitor pensionar la cerere, clipeşte des preţ de câteva clipe, după care – înainte să le mulţumească salvatorilor săi – aruncă o privire în jur. Pe podeaua liftului, unele stropşite de greutatea corpului său, altele în perfectă stare, unele cu vârful înmuiat în aracet, altele prevăzute cu câte un ac cu gămălie, stau împrăştiate o mulţime de cornete de hârtie, de felul celor pe care el însuşi le folosea în copilărie la jocul de-a vânătoarea.

© Mircea Pricăjan

(Almanahul Flacăra 2006)