La picup se învârtea Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op.35, de P.I. Ceaikovski. Era spre sfârşitul Allegro-ului moderato. Dacă aveam să mă ridic din pat, să merg până la fereastră, să dau deoparte draperia şi apoi să arunc o privire afară, aveam să văd un cer mirific, siniliu, fără urmă de nor – un răsărit profiriu. Asta doar dacă ochii-mi se urcau spre eter. Dacă însă rămâneau pe pământ, priveliştea ce s-ar fi prefirat în faţa mea avea să-mi agraveze suferinţele. De sus, de la etajul trei, de unde m-aş fi uitat eu, natura se dovedea execrabilă. Sigur, exista posibilitatea ca totul să fie influenţat şi de mine, de marasmul ce mă dominase de mai bine de două săptămâni. Micul părculeţ, împrejmuit cândva cu un gard viu, din faţa blocului de apartamente unde locuiam, părea atacat de calviţie, precum o tigvă de om octogenar. Singurul pom – un nuc – din părculeţ refuzase a da roade. Nimeni, nici măcar binevoitorul care-l plantase, nu apucase a se răsfăţa cu poamele lui. Crengile împodobite din belşug cu frunze late şi striate erau aplecate înspre pământul chel; tulpina sa noduroasă, curbată, parcă sub apăsarea unei forţe herculeene, era văruită prost până la înălţimea de un metru şi servea drept bulevard sutelor de furnici mari, roşii, cu partea posterioară a corpului bombată. Ca o sfidare a naturii şi a pământului nefertil, cineva sădise în jurul arborelui câteva fire de lalele. Dar, vai! cum să crească sănătoase aceste flori când lumina le este luată cu rapacitate, când deasupra lor se întinde desişul unui pom bogat în foi? Aşa că sărmanele flori gingaşe rămăseseră nedezvoltate – care mai rămăseseră, fiindcă majoritatea pieriseră, veştejindu-se.

Toată această natură, plus şantierul abandonat, cu relicvele utilajelor lăsate la voia întâmplării, le-aş fi putut vedea dacă doar m-aş fi ridicat din pat. Cum eu însă eram ţintuit în aşternuturi, nu aveam prilejul să le revăd. Şi nu regretam. Nu regretam tocmai pentru că eram conştient de efectele negative pe care le-ar fi avut asupra stării mele. Eu simţeam nevoia naturii sănătoase, a păsărelelor ciripind; nicidecum a ceea ce exista în faţa blocului meu.

Stăteam în pat de două săptămâni şi trei zile. Când eşti nevoit să lâncezeşti într-un singur loc, fără a avea putinţa să faci cât de puţină mişcare, ajungi la un punct în care îţi spui că, efectiv, nu ai altceva de făcut decât să numeri mai întâi minutele, apoi orele, şi, în cele din urmă, zilele. Iată de unde precizia celor şaptesprezece lungi, lungi zile. Simţeam că, dacă mi-aş fi pus mintea la contribuţie, aş fi reuşit să rechem fiecare clipă petrecută în camera cu pereţi acoperiţi de postere întruchipând feţe mai mult de troglodit, decât de om. Toate erau atât de vii în mine, încât, uneori, chiar credeam că nu voi izbuti niciodată să mă lepăd de ele, că va trebui să trăiesc tot restul vieţii cu amintirea suferinţelor mocnite.

Odată, mai demult, într-o vară caniculară, când muştele şi ţânţarii erau într-un atât de mare număr, încât ai fi spus că şi-au pus în gând să cucerească lumea noastră, a oamenilor, seara, înainte de culcare, am observat cu stupoare şi, de ce să n-o spun, cu frică, cât de multe din insectele cu corp subţire ca un fir de aţa, cu picioruşe tot pe atât de subţiri şi cu o trompă ascuţită, erau la mine pe tavan. Atunci am aprins becul mare şi am luat instrumentul de prin ţânţari. „Instrumentul de prin ţânţari” era un borcan de 800 cu ulei în el, într-un vârf de băţ. O metodă deosebit de eficientă. Rareori când dădea greş. I-am prins pe toţi atunci, mai puţin unul. Oricât m-am străduit, punându-mi dibăcia la-ncercare, nu l-am putut captura. Disperat, căci uram soiul acesta de insecte de moarte, am luat o pernă şi l-am stropşit pe tavan. Era plin de sânge; sânge de culoarea lemnului de acaju, cleios, slinos. Tot acest sânge s-a împrăştiat pe plafonul alb, lăsând o pată destul de mare, acum de culoarea abanosului. Ei bine, la acel punct amorf, fără margini, care se pierdea într-un mod tare ciudat în albul de var, la acel punct mă uitam eu când am perceput un puseu puternic de durere dinspre locul plăgii.

Căpătasem rana dintr-o prostie, din joacă.

Ajunsesem la şcoală mai devreme. Cu jumătate de oră înainte de începerea orelor de curs. O jumătate de oră fatidică, care, după spusele doctorilor, urma să mă coste trei săptămâni, adică cinci sute patru ore, adică o mie opt jumătăţi de oră. Ce soartă e asta care te pedepseşte pentru o prostie de o jumătate de ceas cu o suferinţă care ţine de o mie opt ori mai mult timp?

Oricum, să n-o mai lungesc atâta, s-o spun pe şleau. Mi-a fost pusă piedică, iar eu am căzut cu spatele într-un şurub prost înfiletat la o bancă. Rana rezultată în urma incidentului nu se prezenta prea bine. Noroc că nu sângera. Insă era destul de adâncă, adâncă până-ntr-atât, încât doctorul chirurg, în timp ce mă cosea, iar eu strigam ca un bezmetic, mă tot ameninţa că dacă nu tac, mă lasă cu buzunarul necusut. Totuşi, eu nu tăceam. Mi se făcuse anestezie locală, iar eu nu simţeam nimic, decât nişte ciupituri delicate când acul ieşea de sub piele, lăsând în urma lui aţa albă, strălucitoare, în care nu apucase încă să intre sângele. Cu toate acestea, eu ţipam. Ţipam mai mult din pricina imaginii pe care creierul meu neobosit o forma, o trimitea spre ochi, sau poate că o păstra acolo, dar care cert este că era atât de desăvârşit elaborată, încât mă speria.

Gândul la aceasta mă făcea să resimt durerea în locul plăgii. Dar părea mai mult o durere interioară, situată la drept vorbind nu la spate, unde mă lovisem, ci undeva mai sus, în creier. Da. Da, era durerea amintirii. Şi mai era ceva, ceva mult mai apropiat cronologic, tot o durere, o durere provocată nu la nivelul fizic, ci psihic.

De ce oare tocmai atunci când faci lucruri bune, când perspectivele pe care le vrei ajunse sunt măreţe şi te străduieşti din răsputeri să le ajungi, de ce se găseşte totdeauna o persoană care sau să-ţi spună ceva care să te lase cu moralul la pământ, sau care, literalmente, să-ţi obstrucţioneze calea într-un fel ori altul? Nu am putut răspunde la această întrebare nici atunci, pe patul de convalescenţă, şi nu pot să-mi răspund nici acum. Bineînţeles, nişte paliative se iveau întotdeauna, însă ele nu mi-au adus niciodată pacea în suflet.

Motivul pentru care ascultam Ceaikovski, pentru care întreaga natură mi s-ar fi părut aducătoare de suferinţe şi pentru care simţeam o profundă durere atât fizică, cât şi psihică, era oarecum bizar şi, poate, (speram eu) nefondat. Însă, chiar dacă era fondat ori nefondat, efectul îl avusese asupra mea şi nimic altceva nu se mai putea face, nimic altceva nu ar fi alinat chinurile apocaliptice dinlăuntrul meu.

Punctul lăsat de sărmanul ţânţar stâlcit mă ajută mult în a-mi aduce aminte perfect discuţia avută cu o zi în urmă. Dacă ar trebui să asemăn cu ceva disputa, nu ar fi decât o singură comparaţie, care, din păcate, a fost folosită până la erodare, şi anume cea a bulgărelui de nea care alunecă pe pantă, devenind din ce în ce mai mare. Exact la fel a decurs şi discuţia. Inductiv, ca un proces al gândirii; de la particular la general.

Unul dintre prietenii mei cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun (fireşte, dacă aşa ceva poate exista!), a venit la mine cu o zi în urmă. La început am fost nespus de fericit – mă săturasem până peste cap de monotonia în care mă bălăceam, nevoit fiind.

Mai întâi am auzit uşa masivă de la intrare deschizându-se în mijlocul melodiei ăleia care mă scotea din minţi şi care era soneria. Apoi am ascultat-o închizându-se. Vocea surorii mele poftind pe cineva să intre şi, după aceea, glasul sugrumat al prietenului meu, Vlad. O umbră ştearsă după sticla mată a uşii de la camera mea a fost ce am zărit înainte ca ivărul să fie apăsat şi canaturile date în lături. Apoi chipul buhăit al lui Vlad. Ochii mici, verzi, împlântaţi în două orbite cu totul nepotrivite pentru ei, două sprâncene stufoase, o frunte îngustă fără riduri şi un scalp bogat, de culoarea ruginii. Cam aşa arăta figura prietenului meu. Nu se putea făli cu un fizic de atlet; avea picioare butucănoase, terminate în două labe cu unghii galbene; şolduri de fată; bust opulent, cu sâni de grăsime şi un gât taurin, care transpira abundent în zilele călduroase. Deasupra buzei superioare şi pe obraji i se iţiseră de puţin timp tuleie, viitoarele mustăţi şi barba. Refuza să se radă, fiindcă, după părerea lui, barba este un lucru sacru, de care nu trebuie să te atingi până nu eşti pregătit spiritualiceşte, iar el nu era încă pregătit.

— Cum o mai duci cu viaţa? m-a întrebat, iar eu i-am urmărit mişcarea buzelor incolore situate, parcă, în mijlocul feţei rubiconde.

—  Se poate şi mai bine, am răspuns după o pauză de un minut.

A închis uşa în urma sa şi a venit până aproape de pat. Stătea la depărtare, de parcă eu aş fi fost suferind de o boală contagioasă, ca lepra de pildă. Cunoşteam expresia aceea din ochii lui, o văzusem de multe ori, la toţi cei care veneau să mă viziteze. Cu toţii stăteau la depărtare de mine. Cu toţii… Şi asta mă scotea din sărite. Nu era vina mea că ajunsesem într-un asemenea stadiu. Eu nu-i făcuse nimic acelei colege care-mi pusese piedică. Şi nici ea, sunt sigur, nu a făcut-o intenţionat. La mijloc era soarta; bineînţeles, la fel ca şi cu prietenul adevărat, dacă ea există.

—Tu? am întors întrebarea către el, ca şi când aş fi eschivat un proiectil periculos.

—Mbine… O spusese nehotărât, în timp ce expira. Şi îşi plecă privirea în podea.

—Ce e? Nu eram câtuşi de puţin curios ce-l supăra. Întrebam din pură politeţe, şi pentru că nu era greu de înţeles că asta voia el. Învăţasem în cele două săptămâni de convalescenţă că nu trebuie niciodată să te apropii prea mult de o persoană. E primejdios. Există o zicală, cred, care spune aşa: „Dacă vrei să cunoşti un lucru, uită-te de aproape, iar dacă vrei să-ţi placă, uită-te de departe”. La fel şi cu oamenii. Atâta doar că eu nu mai voiam nici să-l cunosc şi nici să-mi placă. Doar de două ori îmi telefonase în toate acele o mie opt jumătăţi de oră. Doar de două ori… Pentru asta nu l-am putut ierta. Era, la urma urmei, „cel mai bun prieten al meu” şi mă aşteptam la mai mult de la el.

—Şcoala… mi-a răspuns el ca şi mai-nainte, expirând.

—Ce poate fi atât de deprimant la şcoală? Eu de-abia aştept să pot merge din nou. Cu adevărat de-abia aşteptam. Două săptămâni de aproximativă solitudine şi totală imobilitate nu e lucru de şagă.

—Profesorii…

Cum putusem eu uita? Vlad manifestase din totdeauna repulsie faţă de şcoală. Şi ceea ce ura el mai mult din Şcoală ca instituţie erau profesorii. Pentru el, totdeauna profesorii erau capul răutăţilor, tot timpul ei purtau ranchiună elevilor. În concepţia Iui Vlad, un lucru din principiu ştiut este că profesorii au racile.

—Care e de data asta? am chestionat, devenind cât de cât interesat de subiect.

Era prima dată în două săptămâni când Vlad venea personal să mă viziteze. Din acea zi fatidică nu l-am mai văzut.

—Cel de limba română…

—Dar ce a mai făcut să te nedreptăţească?

Pentru a-l stârni, am folosit un ton ilariant.

—Pfui… dac-ai şti, fir-ar să fie de… Îţi spun, dac-ai fi fost acolo… Numai atunci ai înţelege… pfui!

Îi stătea lui în caracter să folosească multe exclamaţii şi, când nu vorbea cu mine, o ghiotură de expresii vulgare. De multe ori m-am întrebat cum de sunt prieten cu o asemenea persoana. Practic, nu aveam nimic în comun.

—Nu făceam nimic… da’ nimic… discutam numa’ cu Alex… Ei, şi! Ce-i cu asta?… Şi vine ăla (Ăla în vocabularul VLAD însemna orice profesor; aici: profesorul de limba şi literatura română) şi-mi spune să mă ridic în picioare. Mă ridic, ce să fac? Pfui !… De ce dracu’ m-am ridicat? Mai bine rămâneam cu curu’ pe nenorocitu’ ăla de scaun. Scuze pentru limbaj, da’ tre’ să mă descarc… (Am făcut un gest de indiferenţă). Aşa, şi vine Ăla şi-mi porunceşte, să mă ridic în picioare. Şi vrea să mă asculte. Îţi vine să crezi?! Cică vrea să mă asculte! (Un nou gest de indiferenţă). Nici măcar nu ştiam la ce lecţie suntem, iar el vrea să mă asculte…

—Bine, bine, dar aici nu e vina profesorului.

—Nu mă-ntere’, nu trebuia să mă ridice în picioare.

—Dacă ai vorbit…

—Da’ n-am vorbit tare, uf !…

—Oare?!

—Dacă-ţi spun! Pot să m-aşez?

I-am arătat scaunul de la birou.

—Mersi. Şi nu i-am spus nimic. Am stat în picioare năuc de-a binelea.

—Şi ai primit un patru, am încercat eu să ghicesc.

—Da’ de unde… dacă era patru, eram bucuros… Mi-o dat trei. Trei, îţi vine să crezi? Trei, t-r-e-i…

—Eh, păi dacă n-ai ştiut. Eu îţi dădeam doi în locul lui.

La aceste cuvinte, Vlad a tăcut. A respirat sacadat. A întors ochii de la mine ca şi când ar fi vrut să spună: „Tu n-ai fost acolo, nu ştii despre ce vorbesc, aşa că n-ai nici un drept să mă judeci, pfui!…”.

—Asta ce mai îi? m-a întrebat după un timp. Ţinea în mână cele câteva foi ale unei nuvele pe care tocmai o scriam.

Pe birou era un amalgam de hârtii. Lăsasem totul vraişte după ce mă plictisisem să mai scriu. De fiecare dată când îmi venea inspiraţia, strigam pe cineva din casă şi-l rugam să-mi pună „măsuţa de lucru”. Această „măsuţă” era un suport pentru maşina de scris, sub forma unei punţi din lemn, cu două picioare care se fixau pe marginile patului. Hârtia o ţineam pe noptieră.

—Nimic important, am răspuns eu, întinzând o mână şi fluturând-o sus şi jos, încercând să-i comunic lui Vlad că nu vreau ca el să-mi citească hârtiile.

—Hai, nu fi aşa secretos! s-a miorlăit el, şi în momentul acela am ştiut că nu mai puteam face nimic pentru păstrarea secretului acelor foi.

Nuvela era una dintre singurele pe care le scrisesem eu vreodată şi care aveau o tentă autobiografică. Poate că acesta era motivul pentru care de fiecare dată când îşi manifesta cineva dorinţa de a citi începutul (atât reuşisem să scriu), eu îi interziceam categoric. Eram furibund pentru că tocmai Vlad se găsise să-l citească primul.

—Vlad, nu citi! am încercat eu să-l opresc. Existau acolo unele aluzii la adresa sa de care mă temeam. Erau bine ascunse, ce-i drept, bine mascate în naraţiune, iar Vlad nu era nicidecum o persoană sagace, dar totuşi mă temeam. Teama aceasta avea o sorginte încă nedefinită pentru mine, căci nu-mi păsa nici cât negru sub unghie dacă „prietenia” noastră era periclitată; alta era cauza temerilor.

—Vlad, ţi-am spus să nu le citeşti! am repetat, punându-mi în glas cât mai multă persuasiune cu putinţă.

—Ce-i? ţi-i frică că-ţi dezleg secretele?

—Nu mi-e frică… şi vezi că ai făcut o cacofonie.

—Cui îi pasă acuma de cacofonii? Eu am luat un trei !…

—Foarte bine; doar nu-mi citi începutul de nuvelă.

—Ah, deci îi o nuvelă… despre ce-i vorba? Asta pot s-o ştiu, nu?

—Mă tem că nu.

—Aşa te porţi tu cu prietenii tăi?

Nu i-am răspuns.

Vlad era un ignar.

—Ştii ce te-aş sfătui eu pe tine?

Nu ştiam, şi nici nu-mi puteam da seama ce mă putea el sfătui pe mine.

—Te-aş sfătui să-ncetezi numaidecât cu prostiile astea, şi flutură prin faţa mea foile prime ale nuvelei. Ar trebui să termini cu fantesmagoniile astea…

Un adevărat ignar, mi-am spus, nici măcar nu ştie să pronunţe bine fantasmagorii!

—Da, da, asta ar trebui. Ieşi dracului în lume. Nu te-am văzut niciodată într-o discotecă. Nu te-am văzut nici măcar o dată cu o tipă prin oraş. Eşti cumva poponaut?

Nu i-am răspuns nici acum. Probabil că el nu auzise niciodată de cuvântul pederast şi nici nu cred că ştia ce este acela un eufemism. Nu. El folosea doar termenii scabroşi.

—Serios acuma, di ce nu vrei niciodată să chiuleşti cu noi ceilalţi şi să mergem la o bilă? Tu nu eşti om… Asta-i concluzia mea. Tu eşti un şoarec, unul din ăia de bibliotecă.

Trebuie să spun că o asemenea comparaţie nu m-a ofuscat niciodată.

—Ei, şi, mai bine un şoarece de bibliotecă, decât un fante; fireşte, dacă ştii ce înseamnă.

—Dacă te referi la ce mă gândesc io, să ştii că mie nu-mi place deloc Fanta.

—Vezi? exact ceea ce spuneam…

—Ia te rog să nu faci pe căcănaru’ aici cu mine!…

Nu-mi venea să cred; Vlad cel pe care-l ştiam eu era destul de parcimonios cu vocabularul său trivial când mă găseam eu prin preajmă. Pe acest Vlad nu-l cunoşteam decât din trasul cu urechea la discuţiile cu ceilalţi înainte să intru eu în scenă şi din spusele colegelor.

—Nu, serios acuma, ar trebui să fii şi tu mai ca noi, s-o laşi încolo de carte, trăieşte-ţi tinereţea asta împuţită!

—Cum să mi-o trăiesc? în desfrâu ca şi voi?! Nu „prietene”, nici gând de aşa ceva, nu vreau să ajung ce ai ajuns tu: un…un…

Nu reuşeam să pronunţ.

—Un ce? Haide, spune-o! Sau tu ai filtru la gură? Tu-ţi măsori cuvintele înainte să iasă, aşa-i, da, am uitat. Tu nu eşti ca noi.

—Ştii ce, Vlad? Eşti un… eşti un rahat cu ochi, am izbutit eu în cele din urmă să spun. Aş fi vrut să adaug şi „cu ochi foarte mici”, dar era deja prea mult.

—Vezi, atât de greu ţi-o fost? Ai reuşit s-o spui! Bravooo !…

Aplauda.

—Nu este nimic de ovaţionat, Vlad. Faptul rămâne că eşti un ratat.

—Eu ra…

—Da, da – i-am tăiat vorba –, eşti un ratalău de prima mână. Şi-mi pare rău de tine; ai fi fost poate o persoană deosebită.

—Păi, îs o persoană deosebită.

—Da, Vladule, eşti… şi asta e problema…

Am tăcut amândoi. Vlad părea cufundat în gânduri. Era posibil că eu să-l fi făcut să se întrebe unde are să ajungă cu un atare comportament? Nu cred, căci spuse:

—Ei, ei, să ştii că nu poţi să schimbi lumea.

Am vrut să-i spun că măcar pe el l-aş putea schimba.

—Bine, bine, dacă tu vrei să fii un singuratic, atunci fii. Eu am plecat de aici. S-a ridicat de pe scaun şi, înainte de a închide uşa, a spus: Însănătoşire grabnică! Însă o spusese cu o moleşeală înjositoare, că-mi venea să mă ridic din pat să-şi cârpesc vreo două palme, dacă nu chiar să-i trag un pumn în nasul lui de mops.

Şi a ieşit.

Ştiu că nu par dure cele ce le-a spus fostul meu prieten, Vlad, însă ele au însemnat mult pentru mine. Toată seara aceea am petrecut-o meditând. Încercasem să citesc ceva, dar nu am putut. Am aprins până şi lampa cu petrol la care-mi plăcea mie aşa de mult să citesc noaptea, dar tot fără nici un rezultat.

Apoi, a doua zi, m-a cuprins o stare de tristeţe, de sfâşiere lăuntrică. Îmi spuneam că toată lumea asta atât de minunată altă dată se dărâmă acum. Tineri ca şi Vlad sunt destui, chiar prea destui. Geme lumea de Vlazi.

De aceea, când m-am trezit în ziua de după discuţie, am rugat-o pe sora mea să pună Ceaikovski la picup şi să deschidă geamul. Simţeam nevoia aerului proaspăt.

Ascultând muzică puteam gândi mai limpede.

© Mircea Pricăjan

(Luceafărul, nr.3/ 1998)