Vânzătorul s-a trezit devreme în acea dimineaţă. Somnul i-a fost agitat, populat de tot soiul de fantasme chinuitoare. S-a culcat târziu cu o seară înainte, după ce-a încheiat cu succes mult-aşteptata cină în familie pe care o plănuise de mai multe luni împreună cu soţia. Totul ieşise ca la carte. Mai bine nici că se putea aştepta. Veniseră toţi cei cinci copii ai lor. Veniseră, cu toate că la început au spus că nu sunt siguri dac-o să poată ajunge. „Dar care-i ocazia, tată?”, l-a întrebat cel mic, George, la telefon, în urmă cu cinci săptămâni. „Nu-i nimic special, fiule. Doar că nu ne-am mai văzut de multă vreme şi ne-am gândit, maică-ta şi cu mine, c-ar fi frumos să ne vedem iarăşi cu toţii măcar pentru o seară.” Acelaşi motiv l-a invocat şi faţă de ceilalţi patru. „Se schimbă vremurile”, i-a spus el soţiei în acea seară. „Lumea se grăbeşte, nu mai are vreme de întruniri în familie”. Liana a tăcut atunci, căzută pe gânduri, ca la auzul unor vorbe de profundă înţelepciune. „Nu ştiu dac-o să poată veni”, a încheiat vânzătorul după un timp, însă ei tot făcuseră pregătirile.
Casa în care locuiau avea un singur cat. Era însă foarte spaţioasă, cu multe camere. Trei la parter, plus bucătăria, sufrageria şi încăperea pe care vânzătorul o transformase în magazin. La etaj se găseau şase. Pe toate le dereticară amândoi în lunile scurse de la lansarea invitaţiei, le dereticară cam o dată la săptămână. Liana şterse praful de pe mobile, spălă geamurile fumurii. Vânzătorul mătură covoarele de iută, curăţă tavanul de pânzele grele ale păianjenilor. Se ocupă, desigur, şi de magazin. Rearanjă marfa în rafturi, schimbă toate etichetele—operă şi unele ieftiniri, spre surprinderea cumpărătorilor, care-l ştiau drept un zgârie-brânză. Zâmbiră amândoi mai mult şi, seara, discutară chiar şi mai mult. Simţeau că şi-au găsit un nou ţel în viaţă. Şi, chiar de-avea să se dovedească a fi ultimul, nu-i încerca nici urmă de întristare.
Copiii veniseră toţi cu o zi în urmă şi erau împreună în sufrageria casei vechi, bătrâneşti pe când orologiul—o lucrătură fină din lemn de mahon, crăpat pe alocuri, mai bătrân ca însuşi timpul—de pe peretele dinspre apus bătu ora şase.
Primul a ajuns George. Mezinul familiei plecase de acasă în urmă cu cinci ani. Se stabilise într-un oraş mai mare, la optzeci de kilometri distanţă, unde lucra ca depanator de calculatoare la o firmă destul de importantă. Câştiga bine şi, în scurtă vreme, reuşise să-şi cumpere propriul apartament la bloc, în care şi-a adus (la început doar în calitate de prietenă, apoi, după două luni înflăcărate, şi de soţie) o colegă de la contabilitate. I-au chemat pe părinţi la nuntă, însă, invocând afacerea de care se ocupa, tatăl, vânzătorul, n-a putut onora invitaţia. Neparticipând el, nici Liana n-a îndrăznit să plece de acasă. Toate acestea se petreceau nu cu foarte mult timp în urmă, motiv pentru care, fireşte, deveniră imediat subiect de discuţie la sosirea lui George.
Liana se arătă foarte fericită să poată vedea fotografiile de la nuntă. Îi lăudă mireasa—pe care atunci o vedea pentru prima oară—, lăudă ţinuta lui impecabilă şi lăudă tot ce reuşi să vadă cu ochii ei obosiţi de vârstă. Vânzătorul se arătă mai reţinut şi, decât laude, rosti mai multe întrebări. Cu răbdarea ce-l caracterizase dintotdeauna, George îi răspunse la fiecare cu politeţe şi reuşi în scurtă vreme să-i recâştige încrederea şi să se asigure că cina care-i aştepta peste câteva ore nu va reprezenta un eşec de proporţii.
Pe când le explica motivul pentru care soţia lui nu putuse veni, uşa de la intrare se deschise smucit şi intră Vasile, în ordinea vârstei cel de-al doilea fiu. Fiind în copilărie preferatul tatălui, vânzătorul nu-şi putu stăpâni nici acum pornirea de-a sări în braţele lui şi de a-l bate bărbăteşte cu palma peste spate. Se sărutară pe obraji şi se strânseră iarăşi în braţe. Mama, Liana, îl îmbrăţişă şi ea când îi veni rândul, după care Vasile îl felicită pe George şi-i strânse puternic mâna.
Atmosfera sărbătorească începuse deja să se simtă în casa vânzătorului. Soba cu lemne duduia şi imaginea pe care-o vedeai pe fereastră—o ninsoare abundentă, aproape furtunoasă—părea ireală. Glasurile celor trei bărbaţi răsunau voioase între pereţii groşi de cărămidă, râsetele lor făceau grinzile să se cutremure. Din când în când, Liana mai scotea câte-un cuvânt, care se pierdea însă repede în vâltoarea vibraţiilor baritonale ale vocilor celor trei, tatăl şi cei doi fii.
Vasile dădu să le povestească ce mai învârtise în ultima vreme, să-şi justifice lunga perioadă în care nu mai dăduse un semn de viaţă, când uşa se deschise iarăşi, lăsând înăuntru o limbă înfiorată de ninsoare, şi-şi făcură apariţia fiul cel mijlociu şi cel mare. Andrei şi Ion. Ceremonialul îmbrăţişărilor se repetă, după care vocile prinseră a răsuna din nou, de data aceasta cu o forţă sporită.
Se înserase de-a binelea şi abandonaseră cu toţii orice speranţă că va veni şi Matei, când orologiul hodorogit de pe peretele dinspre apus anunţă ora nouă şi, odată cu ultimul său dangăt spart, se auzi scârţâitul uşii; din întunericul prin care fulgii de zăpadă desenau traiectorii incredibile îşi făcu apariţia Matei. Mai târziu, când aproape că era gata cina, cu cinci minute înainte ca Liana să aducă pe-o tavă carafa cu lapte îndulcit cu zahăr caramelizat, toţi fură de acord că Matei se materializase din bezna de afară aidoma unei fantome. La acestea, râseră cu poftă—până şi Liana.
Vorbiră fără oprelişti despre tot ce-i rodea curiozitatea, aflară unul despre celălalt tot ce depărtarea şi ruperea legăturilor îi împiedicaseră să afle. Râseră mult—supunând grinzile pe mai departe la grele încercări—, se bătură pe umeri, se prinseră de mâini ca la o şedinţă de spiritism, îşi puseră burţile la cale cu cinci pui fripţi şi cincisprezece kilograme de cartofi prăjiţi în ulei de cea mai bună calitate (contrar obiceiului său, vânzătorul pusese acum la bătaie tot ce-avea mai bun în prăvălie), mâncară prăjituri cu abundente creme, acoperite cu glazuri aromate—aşa cum doar Liana ştia să facă—, băură băuturi fine, scumpe, scoase de capul familiei dintr-un dulap pe care nu-l mai deschisese de ani de zile, râseră şi mai mult şi continuară să se bată frăţeşte pe umeri. Fiii aflară că tatălui lor îi merge bine, că nu se plânge de nici o durere, că Liana încă-i bucuroasă de viaţă şi că se mai înţeleg amândoi ca pe vremuri. Părinţii aflară că vieţilor copiilor lor, deşi trăite într-un zbucium continuu, într-o alergare fără oprire, sunt vieţi pline de bucurii şi de împliniri. Aflară că, în afară de George, care era deja căsătorit, toţi ceilalţi patru băieţi întreţin relaţii stabile cu femei demne de toată admiraţia.
Preţ de-o jumătate de zi, vânzătorul se putu astfel bucura de căldura familiei. Doar când orologiul de pe peretele dinspre apus bătu ora doisprezece, iar toţi cei adunaţi în jurul mesei tăcură brusc, lăsând să se-audă cu limpezime prelungirea ultimului dangăt, vânzătorul fu străbătut de-un fior rece. Din cap şi până-n picioare îl străpunse ca o săgeată din oţel ţinută afară, în viforniţă. Cuprins atunci de-un gând rău, se ridică în picioare cât ai clipi şi înălţă în aer paharul de whisky gol pe jumătate. „Să ciocnim în sănătatea voastră”, spuse cu voce puternică şi, totuşi, uşor tremurată. Clinchetul paharelor făcu să dispară pe dată amintirea acelui ultim dangăt.
Chiar şi aşa însă, chiar dacă mai stătură la taclale vreme bună după aceea, până târziu în noapte, când se retrase în dormitor, urmat la scurtă vreme de Liana, vânzătorul reuşi cu greu să adoarmă. Adormi cu chiu cu vai spre ora trei, dar se trezi iarăşi pe la trei şi jumătate. Încăperea era întunecată şi, la început, se simţi pierdut. Avu nevoie de cinci minute să-şi dea seama unde se află şi să se convingă că fusese doar un vis ceea ce tocmai văzuse. Închise ochii şi dormi agitat încă o jumătate de oră. Se trezi din nou, se ridică din pat, ieşi pe coridor şi se opri câteva clipe în faţa fiecărei camere, ascultând la uşă liniştea dinăuntru, acolo unde fiii lui dormeau în tihnă. Într-un târziu se întoarse în dormitor, se vârî în pat alături de Liana şi adormi pe dată.
* * *
De obicei se trezea la ora şase. Chiar şi duminica, atunci când deschidea magazinul doar la nouă şi-l închidea cândva în jurul orei cinci. Îi plăcea să se pregătească fără grabă, să-şi mănânce sandvişul cu salam şi să-şi bea cafeaua nes în cea mai deplină linişte. În acea dimineaţă se trezi la cinci. În zadar încercă să mai pună geană pe geană, în zadar mai făcu un tur al uşilor de la camerele în care se odihneau copiii lui. Când urcă la loc în pat, somnul nu-l mai ademeni.
Resemnat, îşi spuse că-i va prinde bine să-şi pornească rutina puţin mai devreme. În definitiv, cine ştie ce obişnuinţe îşi dezvoltaseră băieţii de când plecaseră de acasă şi era posibil să se trezească cu ei pe cap chiar la ora şase. Merse la bucătărie, încă încercând să desluşească semnificaţia viselor ce-l supăraseră.
Într-unul dintre ele, cel pe care şi-l amintea cel mai bine (şi, în acelaşi timp, cel ce părea să aibă şi cea mai mare doză de logică), se trezea dimineaţa şi, după ce-şi făcea siesta, se ducea în spatele tejghelei, gata să înceapă o nouă zi, aşa cum făcea de ani fără număr. Numai că magazinul său era acum gol, rafturile nu susţineau decât un strat gros de praf. Aşteptarea lui se prelungea la infinit. Îşi ţinea ochii în permanenţă aţintiţi asupra uşii, dar nimeni nu intra. Nici din spate, din camerele în care ar fi trebuit să se afle copiii şi soţia sa, nu se auzea nimic. Astfel treceau zile, luni, ani. El slăbea văzând cu ochii, praful i se aşeza pe pleoape, pe pielea gălbuie. Se transforma într-o statuie, se osifica. Când se trezise din acest vis, avusese impresia că nu se mai poate mişca. Atunci făcuse primul tur pe la uşile camerelor unde-i dormeau copiii, atunci încercase să-şi dezmorţească picioarele şi mintea. Şi după acest vis mai reuşise să adoarmă.
După al doilea, cel care-l trezise la ora cinci, n-a mai fost chip să facă la fel. Pe acesta nici nu şi-l amintea atât de bine. „Probabil pentru că-i mult mai înspăimântător decât celălalt”, îşi spuse el pe când muşca din sandvişul cu salam, după care sorbi o gură din ceaşca de cafea nes.
În al doilea vis, se trezea, mergea la bucătărie, îşi pregătea sandvişul şi nesul, se aşeza la masă—parcă se şi vedea—şi începea să mănânce încet, cu măsură.
După ce termină de mestecat şi ultima bucată şi după ce bău şi ultima gură de nes, se ridică în picioare şi-şi târşâi papucii spre dulapul cu haine din hol. Scoase de acolo un halat de casă jerpelit, pe care-l îmbrăcă, având grijă să nu-l rupă şi mai tare. Cu acelaşi mers şovăielnic se îndreptă spre uşa care dădea în magazin. Rămase locului o clipă înainte să atingă clanţa. Privirea i se înceţoşă şi mâinile începură să-l furnice. Ca prins vis, atinse clanţa şi o apăsă. Împinse uşa, care se îndepărtă de canat cu un scârţâit aproape imperceptibil. Întunericul din magazin îi aduse aminte de întunericul din care parcă se întrupase Matei când venise acasă cu o zi în urmă. Acum lipseau doar fulgii de zăpadă.
Întinse mâna şi pipăi peretele, găsi comutatorul şi-l apăsă. Încăperea se lumină pe dată. Cea mai mare temere a lui se spulberă. Rafturile gemeau de marfă, nu era nici urmă de praf pe tejghea, iar pielea lui—îşi privi repede mâinile—nu era gălbuie. Era mai palidă ca de obicei, însă nu era gălbuie. Răsuflă uşurat şi păşi înăuntru.
Din instinct poate, sau poate pentru că-şi dădu seama că avea peste pijama doar un halat (o îmbrăcăminte nepermisă unui vânzător, în concepţia lui), când fu apăsată clanţa uşii dinspre stradă, sări imediat în spatele tejghelei.
Nu avu timp să se-ntrebe ce putea căuta un muşteriu atât de dimineaţă sau, şi mai rău, cum de rămăsese uşa magazinului deschisă peste noapte. Bărbatul care intră îl făcu pe vânzător să scoată un suspin din străfundul sufletului.
Era o persoană de vârsta a treia, cu părul rărit şi cărunt, cu trăsăturile feţei foarte pronunţate, în pofida ridurilor adânci şi a pielii care-i atârna flască înspre bărbie. Ochii albaştri, înceţoşaţi de-un început de cataractă, trădau o tristeţe greu de cuprins în cuvinte, o resemnare vecină cu sinuciderea. Buzele îi tremurau ca înaintea unui acces de plâns cu hohote. Mâinile îi tremurau şi ele, pradă mai degrabă slăbirii tendoanelor şi-a muşchilor. Era îmbrăcat destul de elegant, într-un costum negru, parcă nou, sub care purta o cămaşă alb-gălbuie, la gulerul căreia îşi prinsese o cravată cu nod mare. În picioare, observă în treacăt vânzătorul, acest prim client al zilei purta o pereche de pantofi de lac scâlciaţi, cu talpa roasă, acoperiţi într-o bună măsură de manşetele lungi ale pantalonilor. Nu purta baston.
Clientul se apropie de vânzătorul siderat fără să rostească vreun cuvânt. Se opri chiar în faţa tejghelei. Vânzătorul, în pijama şi halat de casă, continuă să-i susţină privirea.
Dintr-un reflex, poate, sau într-o încercare disperată de-a nega ce vedea, vânzătorul spuse:
– Cu ce te pot ajuta, Marin?
Clientul dădu ocol tejghelei, papucii de lac scârţâind, şi se opri în faţa vânzătorului. Rămaseră aşa o vreme, doi bărbaţi de talii asemănătoare, având trăsături asemănătoare şi privindu-se cu ochi ce difereau doar prin starea pe care-o trădau. Ridurile vânzătorului păreau adevărate reflexii ale ridurilor celui ce-i stătea în faţă. Între ei se căscase parcă o falie vălurită, diafană, o membrană translucidă, un himen. De-ar fi fost cine să-l observe, ceasul greu din lemn de mahon ar fi stat in loc. Aşa însă, el continuă să măsoare timpul nimănui.
În clipa următoare (când o fi fost ea), vânzătorul văzu parcă o mână întinzându-se, străpungând membrana hialină dintre ei, se simţi prins de mână şi tresări.
Se trezi îndată lungit pe podea, în spatele tejghelei. Buimăcit, cu o mie de gânduri roindu-i prin minte, se ridică anevoie şi se scutură pe costumul său negru, cel nou (în fiecare an, înainte de Crăciun, îşi cumpăra câte unul), cu mâinile tremurând de artrită. Îşi aranjă la fel de anevoie nodul de la cravată şi trase de gulerul cămăşii îngălbenită de vreme să-i vină mai bine. Îşi pieptănă părul rar şi cărunt cu degetele. Scutură din cap, ca pentru a alunga o gâză ce nu voia să-i dea pace.
Din spate, dinspre celelalte camere ale casei, se auzi atunci vocea tristă a Lianei:
– Marin, mi-e sete, adu-mi un pahar cu apă?
Nu-i răspunse. Preferă să rămână în spatele tejghelei, să se uite la rafturile goale, la praful ce se aşternuse pe ele şi la ninsoarea ce intra în magazin prin uşa larg deschisă; la picioarele lui se adunase deja un troian măricel.
© Mircea Pricăjan
Oradea, 20 septembrie 2004
(Vatra, nr. 3-4/2005)
=D>