7 vieţi

Mi-e cald. Transpir. Simt cum o picătură de sudoare îşi croieşte drum dinspre tâmplă spre colţul stâng al gurii. Încerc să nu respir prea mult. Cu toate că-mi vine greu. Inima-mi bate atât de repede, iar plămânii par să strige avizi după aer, că regularizarea respiraţiei e poate acum cel mai chinuitor exerciţiu. Dar trebuie s-o fac. Trebuie să respir mai rar. Şi nu numai pentru că astfel ar scădea căldura, dar şi pentru că m-ar calma. Iar calmul e cel după care tânjesc eu. Şi calmul e şi cel care mi se pare acum cel mai greu de atins.

M-aş şterge la frunte, dar nu pot să mă mişc. O mână mi-a înţepenit sub cap, iar pe cealaltă nici nu o mai simt. Probabil că se află undeva mai jos, ţinând strâns plapuma. Nu intră nici un firişor de aer aici, sub plapumă. E din vatelină îngreunată şi tasată de atâta uzură – cred că o folosesc de când aveam cincisprezece ani – şi, dacă ai vrea, ai putea-o utiliza cu succes pe rol de prelată împotriva ploii. Nici apa, nici aerul n-au cum să intre prin ea. Şi asta mă îngrijorează. Ce-o să se întâmple când n-o să mai am destul oxigen? Ce-o să mă fac? Va trebui să dau plapuma la o parte. Să mă expun! Nu, niciodată. Mai bine mor aici asfixiat. Nici gând să dau plapuma la o parte.

Mi-a intrat o boabă de transpiraţie în ochi. Poate orbesc. Poate că…

*

… cel care i-a recomandat apartamentul ştia ceva. Era cu mult peste ceea ce se aştepta el de la un asemenea preţ. Dacă ce-i spusese fusese adevărat, şi dacă auzise el bine ce-i spusese, atunci era nemaipomenit.

– E-al meu! sărise el la nici un minut după ce intrase.

Avea trei camere, toate spaţioase. Numai sufrageria ar fi făcut cât un singur apartament dintre cele pe care le văzuse deja. Baia era faianţată şi cu gresie pe jos – cada mare: sigur avea să stea comod în ea, fără să-i rămână picioarele afară. Bucătăria gata mobilată, cu instalaţie electrică de ventilaţie şi aragaz conectat la reţeaua de gaz a oraşului. Un hol lat, lambrisat, cu oglinzi peste tot, mochetă sau parchet pe jos, pereţi proaspăt zugrăviţi. Ceva de vis!

– E-al meu! mai exclamase o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, la intervale regulate, după ce mai arunca o privire în jur, atingea pereţii cu buricele degetelor, ca pentru a se convinge că nu e vis, şi respira satisfăcut. E-al meu!

Şi al lui fusese.

Se mutase de-ndată. Imediat ce actele fură perfectate – cât mai repede posibil, datorită grabei euforice care-l cuprinsese – şi-a adus cu maşina unui fost coleg de facultate cele câteva haine, plapuma, colecţia de CD-uri, casetofonul şi alte câteva mărunţişuri de care nu-l lăsa inima să se despartă, şi a transformat proaspătul apartament în locul de unde nu mai avea de gând să se mute vreodată.

Când a avut norocul acesta, tocmai terminase facultate şi imaginaţia sa colcăia încă de sumedenia de planuri fireşti vârstei. Îl aştepta în faţă o viaţă întreagă. Era în tratative cu un ziar local, pentru un post de reporter pe teme culturale, lucra la o traducere după un autor destul de cunoscut din Anglia, şi mai avea de scris un sfert din ceea ce preconiza el a fi primul său roman. Iar acesta era doar începutul. Avea aspiraţii mult mai înalte. Voia însă să meargă încet, calculat, pas după pas. Nu-l grăbea nimic. Scopul final se învârtea undeva în jurul profesiei de cadru universitar. Dacă se putea şi mai bine, nu se supăra. Deocamdată însă, făcuse primul pas. – Apartamentul.

Se săturase de starea de provizorat pe care i-o oferea statutul de chiriaş. Simţea nevoia de-a se şti stăpân pe casa în care locuia. Nu voia ca, din senin, când îşi dorea mai puţin, să se afle faţă în faţă cu proprietarul. Îşi dorea intimitatea lui. Să ştie că dacă încuie uşa, nu mai e nimeni în lume care să aibă cheia s-o deschidă. Era, la drept cuvânt, o pretenţie firească. Instinctul de proprietate, adică, nu e ceva de blamat. Pentru el, achiziţionarea apartamentului acesta fusese ca…

*

… un vis din care să mă trezesc dimineaţă, respirând sacadat şi transpirat până la piele, dar fericit că nu a fost decât un vis. Ce bine-ar fi! Să mă ridic şi să trag draperiile, să deschid geamul şi să inspir adânc, începând să mă trezesc la realitate, cu un zâmbet uşurat pe buze. N-ar conta dacă afară ar ploua, sau ar ninge, sau dacă ceea ce aş vedea ar îndemna pe un altul să plece de acolo. Mi-aş face două ochiuri de oră, pe care le-aş mânca cu pâine prăjită, şi aş bea cafea naturală cu lapte, în vreme ce aş asculta muzică la radio. Apoi m-aş îmbrăca şi aş pleca la Universitate. Totul ar fi minunat.

Dar asta-i problema: ar fi! Sunt încă convins că nu e vorba de un vis. Nu poate fi. E-aşa de palpabil, aşa de real tot ceea ce simt că nici un vis nu ar putea avea intensitatea aceasta. Am avut eu vise, dar nici unul nu semăna cu ce simt acum. În visele de care vorbesc, mă urmărea o umbră ameninţătoare, o puteam simţi apropiindu-se, îi auzeam tropotul surd în urma mea. Nu mă întorceam, speriat de ce aş putea vedea. Continuam să alerg, zădărnicit, împiedicat, ca atunci când fugi pe nisip şi ţi se pare că nici nu înaintezi. Inima-mi zvâcnea ca acum, respiraţia nici vorbă să o pot stăpâni însă, iar când era bestia destul de aproape, gata să mă înhaţe, sub picioarele mele se căsca o prăpastie neagră. Cădeam în vid, înconjurat de nimic altceva decât de propria-mi frică. Era un sentiment reconfortant. Nu afli că şi frica poate fi un sentiment reconfortant  până ce n-ai un asemenea vis. Era o eliberare să nu te mai simţi urmărit, să ştii că ceea ce-ţi era pe urme nu te mai poate ajunge. Nici nu mă gândeam că ameninţarea, acum, venea dintr-altă direcţie. Nici nu realizam că prăpastia trebuie să aibă şi un fund.

Apoi, când întrezăream pământul venind către mine cu o viteză năucitoare, şi când, în sfârşit, îmi dădeam seama că de ameninţarea aceasta nu mai puteam scăpa, ţipam. Şi ţipam atât de tare că mă trezea propriu-mi glas. Ei, atunci mă bucuram. În loc să continuu să urlu, izbucneam într-un râs frenetic, nebunesc, prostesc. Eram salvat, mă puteam destinde cu nişte ochiuri de ouă cu pâine prăjită şi cu cafea. Realitatea nu-mi este niciodată mai dragă ca în astfel de momente.

Şi realitatea nu m-a înspăimântat niciodată mai tare ca acum. Acum…

*

… totul mersese conform plănuit. Nu trecu mult şi se prezentă la interviu la cel mai bine vândut ziar local, ziar care, spre fericirea lui, avea şi o rubrică de cultură. Nu fu nevoie de multă muncă de convingere; curriculum-ul vitae detaliat cu care se prezentase fusese de ajuns. La nici o săptămână după aceea, se afla în sala teatrului, luând notiţe pentru o viitoare cronică. În numărul din ziua următoare, numele lui putea fi citit la sfârşitul unei coloane destul de lungi. Al doilea pas fusese făcut.

Era o adevărată beatitudine pentru el să se întoarcă seara de la redacţie, pe o vreme minunată, cu cerul strălucind roşu la apus. Şi era o adevărată beatitudine să aibă un apartament numai al lui care să-l aştepte. Odată ajuns acasă, aprindea veioza cu abajur albastru, punea un CD cu concertele brandenburgice ale lui Bach la casetofon şi se cufunda în reverie. Muzica în surdină şi atmosfera patriarhală îl purtau cu gândul departe, departe. Rămânea aşa până târziu în noapte.

La început fusese ca un vis frumos, apoi însă totul deveni rutină. Iar ca orice rutină, îl plictisea. Acelaşi drum de la redacţie, aceeaşi casă, aceeaşi muzică. Începea să simtă lipsa unui alt suflet.

Atunci, ca şi când zeii i-ar fi citit în gânduri, a dat peste Pisu.

Se întorcea de la redacţie ca în fiecare seară, posomorât şi plictisit de perspectiva unei alte seri petrecută în singurătate, doar el şi casa lui mare. Motanul sălta şi se freca de uşa lui şi miorlăia. Era o felină de rasă, cu blană mare, albă. Era foarte energică. Probabil că asta-l convinsese. Poate că un dram din energia ei o absorbise el; pisica îi dăduse o gură de aer, necesară acum când simţea că se îneacă de plictiseală. O luase în casă, o hrănise, iar în schimb ea îi oferise un motiv să trăiască. Nu i se părea altceva mai plăcut decât să-l vadă pe Pisu jucându-se, ascunzându-se de el, aruncând ocheade de după colţul mobilei, îndemnându-l să-l caute. Alteori adormea în braţele lui, când asculta la casetofon Bach sau Beethoven sau Dvorak. Îl aştepta cuminte în faţa uşii seara. Dialoga cu el din priviri. Îi înveselea oarecum apartamentul pustiu.

Nici un moment nu s-a întrebat a cui o fi fost. Nu-l interesa. Tot ceea ce făcu fu…

*

… să încerc să dorm. Da. Asta-mi pare singura soluţie. Dacă adorm, uit, şi mă voi trezi dimineaţă dacă nu odihnit, cel puţin liniştit că a trecut întunericul. Iar mâine voi putea face ceva să remediez situaţia. Categoric. Dacă trec de noaptea asta, nu va mai fi una la fel. Nici vorbă. Aşa că, dormi, dormi, dormi… O oaie, două oi, trei oi, patru…

– … oi!

Ce?! Am auzit ceva?! A, glasul meu. Trebuie să fiu mai atent pe viitor. Altfel…

*

… pisica i-a oferit ce-i lipsea pentru o vreme. În scurt timp însă şi-a dat seama că nu era decât un paliativ.

Adevărata îmbunătăţire a situaţiei a avut loc mai târziu.

Au făcut cunoştinţă prin telefon. Într-o noapte îl trezise ţârâitul prelung al telefonului, iar el, nervos şi bălmăjind înjurături de tot felul, aruncase un „Alo!” ţâfnos în receptor. Vocea de la celălalt capăt al firului era şi mai furioasă. Îi citise cronica din ziarul de ziua trecută şi o considera o neruşinare. Piese despre care vorbea el în acei termeni necuviincioşi fusese, după părerea ei, o capodoperă. Şi nu se răbdase să nu-l sune şi să-i spună. Cine se credea el?

Discutaseră mai bine de o oră, la capătul căreia el ajunsese să-i dea dreptate şi, ca să se scuze, o invitase în oraş la un film. Restul venise de la sine.

Ceea ce o cucerise definitiv fusese pisica. Lindei i-a plăcut din prima. Cine ţine o pisică, nu poate fi om rău.

Viaţa lui, era conştient, îşi începuse o nouă etapă. Golul fusese umplut; nimic nu mai putea sta în calea fericirii lui. Linda era…

*

… plecată. Dacă n-ar fi trebuit să plece… De ce?!? M-a abandonat aici, pradă propriei mele imaginaţii. – Sper, adică, să fie aşa. Sper ca numai imaginaţia mea îndelung exersată să fie de vină. Imaginaţia asta din care s-au născut şapte romane, bântuite de cel puţin tot atâtea fantome. Oh, Linda, întoarce-te, întoarce-te acum, simt că mă devorează. Mă devorează din interior. O ia încet, meticulos, pornind de la creier. E-un morb. O tumoare. A tot crescut în mine, în casa asta, în oraşul ăsta, aşteptând momentul să se întoarcă, să-şi reintre în drepturi: în casă, în mine. Ce-am ajuns! Să cred că o beată plapumă e în stare să mă apere de ce-i acolo afară, de ce-i aici înăuntru! Am trăit toţi anii ăştia, aici înăuntru (în mine, în apartament) fără să-mi dau seama de… De ce…

*

… a ridicat ziarul de pe masă. Când a intrat în casă, nici nu l-a observat. Prima lui grijă a fost să îmbuce ceva, căci nu mai mâncase nimic de dimineaţă în afară de un corn uscat. Linda fiind plecată la ai săi, nu mai era cine să se îngrijească de alimentaţia lui. A găsit puţină salată de vinete pe fundul unui castron în frigider şi a mâncat-o fără pâine, udată doar cu o sticlă de Bergenbier. Apoi a turnat o cană de lapte în vasul pisicii şi a făcut un duş. Când s-a reîntors în sufragerie, l-a găsit pe Pisu miorlăind şi zburlindu-se la ceva de pe masă. A rămas în uşă, speriat de comportamentul motanului. Se făcuse deja întuneric beznă şi doar ochii felinei străluceau vicleni. Era un ghemotoc alburiu în toată întinderea de negru. A apăsat comutatorul şi, când lumina a incendiat încăperea, s-a auzit un chirăit lugubru şi Pisu s-a năpustit afară, trecându-i printre picioare. Aproape că l-a dezechilibrat. El s-a dus la masă şi a găsit ziarul. Părea vechi. Avea marginile franjurite, iar hârtia îngălbenită s-ar fi sfărâmat la o atingere mai puternică. L-a ridicat cu grijă, câţiva fulgi gălbejiţi rupându-se totuşi şi aterizând pe covor. Era acoperit cu un strat fin de praf. L-a ridicat la înălţimea sa şi a suflat puternic. Un nor bogat şi întunecat s-a răspândit în aer. Camera era cufundată într-un miros uscat de praf şi vechi. A citit data din colţul din dreapta. 2 septembrie 1989. S-a mirat. Acum era în 2 septembrie. Doar că 2000, nu 1989. Ziarul era împăturit în două, la pagina a cincia. Un titlu scris cu caractere de-o şchioapă trona în capul paginii: „cadavru descoperit după o săptămână”, iar mai jos, cu litere mai mici, continua: „într-o stare avansată de descompunere”. Articolul se continua pe aproape întreaga pagină. Erau şi fotografii. Trei. Prima înfăţişa un chip de bărbat, cam la treizeci de ani, zâmbind fals pe treptele din faţa unui bloc. Spre marea lui surprindere recunoscu blocul ca fiind cel în care locuia el. A doua fotografie era o învălmăşeală de lumini şi umbre. La început i-a fost greu să desluşească ceva. Apoi a înţeles că era vorba de o încăpere, o sufragerie întunecată. Locul descoperirii cadavrului. O pată albă în mijloc reprezenta cearşaful cu care fusese acoperit corpul neînsufleţit. Cea de-a treia fotografie se afla doar parţial pe prima jumătate de pagină, restul continuându-se după îndoitură, pe a doua jumătate. Însă ceea ce dezvăluia acea frântură erau două urechi de pisică. Nu răsuci ziarul de frică să nu se dezintegreze şi începu să citească articolul:

*

„Corpul neînsufleţit al lui Vasile Meza a fost descoperit azi, 2 septembrie, în jurul orei 9, de către Călin Terţa. Cadavrul se afla într-o stare avansată de descompunere. După examenul legal s-a ajuns la concluzia că zăcea în sufragerie, expus la lumină şi căldură, de mai bine de o săptămână. Vasile Meza, conform declaraţiilor vecinilor, era o persoană ciudată. Locuia singur şi rareori pleca de acasă. Gabriela Pop, vecina de palier, a declarat că nimeni nu-l cunoştea într-adevăr. „Era mai mult o absenţă decât o prezenţă la noi în bloc”, a declarat aceasta. „De aceea, nimeni nu a sesizat nimic. Şi dacă nu ar fi fost domnul Terţa, vecinul de la parter, nu s-ar fi descoperit poate nici acum.”

Domnul Terţa a trebuit să plece pentru mai multă vreme din oraş şi l-a rugat pe domnul Meza să aibă grijă de pisica lui, având în vedere că el era aproape tot timpul acasă. Când, după zece zile, s-a întors şi a dorit să-şi ia pisica înapoi, s-a speriat că nimeni nu-i deschide. După mai multe insistenţe, a încercat clanţa. Uşa era descuiată, iar înăuntru a descoperit cadavrul – mutilat. După toate aparenţele, pisica, înfometată, se înfruptase din domnul Meza, apoi dispăruse. Domnul Terţa deplânge moartea oribilă a vecinului său, dar încă…

*

… nu-mi vine să cred. Chiar aici locuia, a murit chiar la mine în sufragerie! Din pricina asta m-a costat atât de puţin… Simt că-mi sare inima din piept. Şi transpiraţia asta… Ce mă fac acum? De-ar fi măcar Linda aici… De unde-a apărut ziarul acela? 1989?! 2 septembrie?! Pisica!

Mi s-a părut c-o aud din nou. Nu-i imaginaţie. Zgârie la uşă. Vrea să intre. Vrea să mă devoreze. Amintirea cărnii omeneşti o scoate din minţi. Ar sări la mine şi mi-ar scoate ochii cu ghearele, apoi i-ar mânca. Aşa cum a făcut cu sărmanul Vasile Meza. M-ar sfârteca, până ce-ar ajunge la inimă. S-ar mânji toată de sângele meu. Iar asta ar face-o fericită. Când mă gândesc că numai eu sunt de vină… Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci când am găsit-o învârtindu-se la uşă. Ar fi trebuit să-mi dau seama că ea de fapt revenea acolo unde memoria ei sălbatică o aducea. Dacă intră cumva, numai eu sunt de vină.

Of, Doamne, de ce nu mă lasă în pace? Zgârie, zgârie, zgârie – mă scoate din minţi. Nimic n-o poate opri. Nici lovitura pe care i-am dat-o, nici uşa de la baie în spatele căreia am închis-o… nimic. Nici moartea. Căci are şapte vieţi. Şi probabil că are de gând să ia tot atâtea. Eu al câtelea aş fi? Numai al doilea? Zgârie. Aud cum se rup bucăţi din uşă. Încă puţin. Cum o să mă apăr?! Nu pot. Nici nu mă pot mişca. Am împietrit. Numai inima asta continuă să bată. Cât o fi ceasul? Mai e mult până la dimineaţă? Se pare că totul se răzbună pe mine. Am speriat mulţi oameni cu ce am scris, iar acum e rândul meu să fiu speriat. O merit. Zgârie. Rupe. Mai întâi uşa, apoi pe mine.

E-atât de cald aici!… Mă simt obosit. O moleşeală parşivă mă învăluie. Am închis ochii, să nu-mi intre transpiraţia în ei, şi asta mă îndeamnă la somn, la imposibil. Din când în când, mă simt cuprins de friguri şi marasmul îmi trece. Doar din când în când! …

De cât timp stau aici, crispat? Mori odată, pisică, mori, fir-ai tu să fii! Că dacă nu mori tu… Tremur… Nici nu mi-am dat seama. Îmi clănţănesc dinţii-n gură.

Şi nu mai am nici aer. Mă sufoc. Poate că-i mai bine-aşa.

Respiră, prostule, mai rar! Sau chiar deloc. Uite, vezi că poţi! Deloc. Şi parcă mă mai şi linişteşte. Nu se mai aud zgârieturile, doar bubuitul inimii. Dar şi ăsta scade. Foarte bine. În curând o să fie linişte. Asta-mi doresc.

Bum… bum… bum… bum!

Pauză.

Aşa.

Nu respira. Stai nemişcat.

Bum… bum…

Hai, că-i bine! Încet, încet… aşa. Nici nu e nevoie de oxigen. Nici nu mai e nevoie să ies de sub plapumă. Nu respir – şi el nu mai zgârie. Simplu.

Încă puţin…

Aşa… Gata:

E linişte.

* * *

„Îndurerată, anunţ neaşteptata dispariţie a soţului meu drag, Alex. Împărăţia umbrelor mi te-a furat mult prea curând. Nu te voi uita niciodată. Fie ca ceea ce ai însemnat – pentru mine, şi pentru ceilalţi – să dăinuie pe veci. Dumnezeu să te odihnească în pace.

Te iubesc!

Linda

… Dumnezeu să-l odihnească în pace şi pe Pisu, cel mai devotat prieten al nostru.”

© Mircea Pricăjan
(Familia, nr. 11-12/ 2000;
Luceafărul, nr. 25 (517)/ 2001;
Taj Mahal Review, iunie 2003.)